Nu toată lumea are curaj. E normal. Anormală e lauda deşănţată a laşităţii, în numele conştiinţei superioare. Ţin minte ca acum. Eram câţiva amărâţi în stradă, forţând barajul poliţiei, iar de sus, de la ferestre, spectatorii bucureşteni ai Căii Victoriei ne urmăreau cu nelinişte. De ce nelinişte? Păi, din două motive întemeiate. Primul ar fi fost apropierea Crăciunului.

Oamenii se pregătiseră, făcuseră oarece cheag, antamaseră vinul şi, cu câteva pile, cunoştinţe, relaţii, aveau de pe acum în frigider şi o ciosvârtă de carne. Acu’, veneau nebunii ăştia cu steagul găurit să strice bunătate de sărbătoare. Ceauşescu se va supăra, o să stingă lumina, o să fie anchete, consemnări la serviciu, gărzi, te pomeneşti că vom sărbători Crăciunul prin muncă! Lua-v-ar dracu’ de nebuni, acu’ v-aţi găsit? Cât despre timişoreni, mai dă-i în… Al doilea motiv era ideea că, totuşi, demonstraţia ar putea avea succes.

Că năucii de jos, care împingeau cordonul de soldaţi cu scuturi, ar fi capabili să se transforme într-un val nimicitor şi să-l ia pe primul bâlbâit al naţiei cu ei. Da’ şi pe „ea“, otrava de „ea“! Neliniştea se consuma intens în spatele perdeluţelor. Inconştienţii de jos le cereau ajutorul conştienţilor de sus: „Veniţi cu noi!“. Zadarnic, disperat strigăt de ajutor. N-a coborât nimeni. În câteva clipe, trupele USLA, sprijinite de camioane şi mardeiaşi în civil, aveau să dea iama în grupuşorul cu steag găurit.

Câteva zile, luni sau ani mai târziu, am avut ocazia să vorbesc cu câţiva dintre cetăţenii ascunşi după perdele. N-au coborât pentru că ştiau ei bine cum mergeau lucrurile. Inutil să te implici, Ceauşescu era condamnat de istorie. La Malta, pe furtună, comunismului i se pusese cruce. Spionajul internaţional (KGB, Mossad şi CIA) îşi unise forţele să scape de dictatorul român. Ţara era oricum împânzită, jocurile fuseseră făcute l