Unde-i lege, nu-i tocmeală " spune un vechi proverb. Vechi, de bună seamă, căci starea actuală a lucrurilor în România ne îndeamnă să credem că legea a ajuns mai degrabă o indicaţie regizorală, care suferă " ba nu, invită la " interpretări personale.

Epopeea proiectelor de coduri juridice din ultimul timp a adus la vedere un element care s-a bucurat pînă acum de o oarecare discreţie, din partea participanţilor, şi de un val gros de ignorare (şi, cu tot respectul, ignoranţă), din partea publicului: tocmeala pe lege. Ceea ce ar fi trebuit să fie un proces de consultare " publică, politică, la nivel de experţi " urmat de o negociere flexibilă, în interesul public, a debutat cu un pumn în masă: "asta e pohta (juridică) ce-am pohtit!". Aşa că, popor, fii drăguţ şi vezi-ţi de treabă, că oricum nu are cum să-ţi pese (de ce ţi-ar păsa taman acum?) şi doar nu crezi că te pricepi.

În mod paradoxal, ceea ce a permis demontarea (fie şi parţială, fie şi insuficientă) a acestui demers a fost calitatea, uneori chestionabilă, a textului, destrămăturile din ţesătura juridică şi " pe alocuri, logică " a Codurilor Civil şi Penal. Acolo unde factorul decizional s-a arătat neconvins de utilitatea unei consultări publice sincere (la care, de altfel, îl obligă legea, o lege adoptată într-un moment de mai mare luminare democratică), a funcţionat puterea exemplului: iată ce gogoriţe se află în texul pe care vă pregătiţi să-l validaţi, mai sînt şi altele, hai să vorbim, poate le dregem/dregeţi.

Din discuţiile (lungi, multe şi unele chiar de bună credinţă) la care am participat, pe marginea articolelor care tratează libertatea de expresie, trei sînt concluziile care mi-au rămas. Prima şi cea mai tristă este că, pentru autorii Codurilor (acţionînd şi ei în limitele tezelor şi mandatelor politice), libertatea de exprimare nu este una dintre valorile fundamentale ale societ