Încercarea de a clarifica relaţiile dintre conservatorism şi opoziţia faţă de el " aşa cum par a fi ele în societatea românească " se poate dovedi un demers la fel de dificil precum organizarea unei curse de viteză într-un labirint. Să pornim de la etichete. În România există un Partid Conservator, fost Umanist, dar care a participat în ultimele trei alegeri parlamentare (2000, 2004, 2008) pe liste electorale comune cu social-democraţii. În faţa unei asemenea situaţii, mintea unui englez s-ar afla pe un contrasens logic, dacă ar încerca să înţeleagă realitatea de la Bucureşti cu reperele de la Londra. Soluţia pentru englezul nostru este simplă: are nevoie de un curs intensiv în teoria formelor fără fond şi lucrurile vor fi mult mai limpezi.

Pe un alt nivel de complexitate şi importanţă se află relaţia dintre valorile cetăţenilor şi reprezentarea politică a acestora, prin partide. În teorie, lucrurile par a fi simple: dreapta, fie că e vorba de cea creştin-democrată sau conservatoare, reprezintă filonul tradiţionalist, acei oameni care cred că lucrurile trebuie lăsate să evolueze natural, iar stînga (social-democrată sau socialistă) este motorul schimbărilor continue, al progresului realizat prin acţiunea indivizilor şi a comunităţilor. Conservatorii consideră că viitorul se găseşte în păstrarea valorilor tradiţionale, în neschimbare. Dimpotrivă, "reacţiunea", fără a-şi nega istoria, consideră necesară o continuă deschidere a societăţii spre ideile de avangardă. O asemenea dihotomie schematică între curentele conservatoare şi progresiste funcţionează în Occident în ceea ce priveşte viziunile privind organizarea societăţii.

În România situaţia este relativ diferită, iar confuziile sînt încă dominante. Este cunoscut faptul că sistemul comunist a determinat o relativă uniformizare a societăţii, iar schimbarea de sistem politic de acum două decenii a fost