De aproape 20 de ani, 18 miniştri ai Sănătăţii se luptă cu morile de vânt ale unui sistem imposibil. Un soi de jumătate de om călare pe jumătate de iepure şchiop fugărit de un număr din ce în ce mai mare de pacienţi. Uitată în comunism, sănătatea românească se tot căzneşte să combine ca în experimentele miciuriniste sistemul centralizat cu serviciile de tip privat.

Şi, la fel ca în bancul în care un cercetător care observă că atunci când fluieră puricii sar, iar dacă li se taie picioarele, rezultă că puricii nu mai aud, şi în România, cei 18 miniştri au tras mereu concluzia că sistemul nu aude, nu că nu poate să sară.

Şi nu poate să sară la un nivel competitiv atâta vreme cât este gestionat de stat. Adică de nimeni, având în vedere că, în 20 de ani, din cei 18 miniştri sau şefi ai caselor de sănătate n-am văzut pe nimeni tras la răspundere pentru tunurile celebre.

Pe de altă parte, logica spune că nu poţi să cheltuieşti mai mult decât încasezi, iar anul trecut, spre exemplu, cele mai multe dintre casele judeţene de asigurări de sănătate au avut cheltuieli aproape duble faţă de încasări. O diferenţă care în final va fi suportată tot din buzunarul contribuabilului.

Care, deşi se bucură că nu plăteşte decât 5,5% din venituri pentru sănătate, în realitate plăteşte pe alte căi cu mult mai mult decât dacă ar plăti poate o poliţă de asigurări private.

Indiferenţa, incompetenţa, lipsa medicamentelor, a dotărilor, a aparaturii performante, a materialelor sanitare, mizeria din spitale, la care se adaugă combinaţiile oneroase stat-privat sunt, în final, plătite, direct sau indirect, tot de pacient. Este limpede acum că singura ieşire este doar privatizarea cât mai rapidă a majorităţii serviciilor medicale şi deschiderea pieţei asigurărilor private de sănătate.