Există cîteva " nu multe! " puncte de consens în România. Unul dintre ele: toată lumea e de acord că ţara trece printr-o gravă derivă morală. Consensul dispare însă cînd începe discuţia despre locul crizei morale în complexul de crize specifice (i.e. criza economică, criza instituţională, criza sistemelor de educaţie, sănătate, justiţie etc.) care alcătuiesc criza mare, generală, istorică, a României acestor ani. Cei mai mulţi spun că criza morală este un epifenomen, o consecinţă, poate, a altor crize. Criza morală ar fi un fel de criză produsă de alte crize pe care le potenţează ea însăşi, printr-un feed-back otrăvitor. Alţii spun că, dimpotrivă, criza morală este cauza principală a mulţimii de crize pe care le constatăm peste tot. Dintre aceştia, se aleg conservatorii.

Conservatorii detestă egalitarismul şi ţin să ducă ideile pînă la cele din urmă consecinţe. Prin urmare, conservatorii resping prostia repetată pînă la saţietate, anume pentru a i se conferi rang de truism, după care este firesc în democraţie ca politicienii să fie precum poporul. Ideea că politicienii sînt un eşantion reprezentativ al poporului nu este nimic altceva decît alibiul (i)moral al actualei clase politice, care îşi scuză viciile şi diformitatea prin aceea că şi poporul le are. Mai întîi, nu e atît de sigur că poporul chiar suferă de toate bolile politicienilor.

Dar, cu adevărat important, conservatorul crede, dimpotrivă " că politicienii sînt elita unei naţiuni. Prin urmare, au alte trăsături decît cei mai mulţi fără a fi însă o cu totul altă specie. Cea mai importantă diferenţă între politician şi simplul cetăţean este aceea că primul are capacitatea interioară de a asuma responsabilităţi mai mari decît cel de-al doilea. Deocamdată, prea puţini oameni politici români au dovedit că posedă această trăsătură distinctivă. Prin aceasta, prea puţini oameni politici de astăzi sî