Mircea Mihăieş: "Să ne închipuim o clipă că nu mai există televiziuni."

Că, asemenea brontozaurilor, analiştii economici şi realizatorii de talk-show-uri s-au evaporat în mod misterios. Că presa scrisă nu mai abundă în ştiri catastrofice. Că zvoniştii de pe internet ar lăsa-o mai moale cu „informaţiile din surse credibile”. Ei bine, ce-ar fi? Cum ar percepe, în acele condiţii, omul de rând criza? Ce înseamnă, de fapt, „recesiunea” pentru majoritatea covârşitoare a românilor?

Cum o resimt cunoştinţele mele din cartierele comuniste şi rudele care pendulează de multe decenii între sat şi oraş, dezvoltând un ritm de viaţă rur-urban cum numai la noi e posibil? Dac-ar fi să-i întrebi, vor reproduce (cum şi cât înţeleg ei) palavrele fără sens ale aflătorilor-în-treabă din tubul catodic. În realitate, criza e doar încă o etapă din nefericirile fără capăt ale unei existenţe mohorâte.

Ce s-a schimbat, de fapt, în viaţa lor? Ce „standarde” s-au deteriorat şi ce „privilegii” au dispărut în neant? La cât de prost au dus-o de când lumea, „ratingul de ţară”, rata inflaţiei şi dobânda bancară sunt pentru ei pure ficţiuni. Nimeni nu le-a dat şi nu le va da vreodată nimic, în afara muncii dezumanizante. Iată de ce eu nu cred în criză. Cred doar în prostia şi ticăloşia lumii. E suficient să privesc în jur şi să observ că lucrurile sunt la locul lor.

Oriunde m-aş uita, aceeaşi mizerabilă echilibristică între majoritatea gata să păşească în sărăcia definitivă şi minoritatea care se scaldă, la propriu, în aur. Ieşind din casă, dau peste aceleaşi femei cocoşate de nevoile zilnice, cărând plasele cu aceleaşi alimente cumpărate de la magazinele ieftine, aceleaşi fete care gânguresc ore în şir la telefonul mobil, aceleaşi maşini de ţoapă gata să te facă afiş, aceeaşi aroganţă a funcţionarului de la ghişeu, aceeaşi milogeală a cerşetorului de