Şi-a prins un trandafir roşu în părul blond şi zâmbeşte veselă, cu capul uşor aplecat, din remorca maşinii, deasupra coroanelor. Priveşte de pe tricourile negre, de doliu, pe care le poartă colegii de şcoală. În rochie albă, se pregăteşte de drumul fără întoarcere, în timp ce părinţii, disperaţi şi nenorociţi, îşi strigă spre cer durerea şi neputinţa.

Drumul din faţa casei roz cu porţi de ciment e împânzit de lume. Prieteni, rude, vecini, oameni din sat. În tricouri negre, cu chipul Alexandrei imprimat pe ele, colegii de şcoală stau înmărmuriţi unii lângă alţii. Vorbesc rar, parcă le e teamă de sunete. Câteva fete plâng încet, cu privirea goală, încercând să înţeleagă rostul unei morţi la 19 ani. Au în piept o floricică albă, fragilă, pentru mireasa nenuntită. Goarnele se tânguiesc sfâşietor. Când obosesc, le iau locul lăutarii, cântând despre viaţă şi despre moarte. Înghesuite la umbră, maşinile poartă în geam imaginea Alexandrei şi promisiunea „Nu te vom uita niciodată!“. Năuc, cu chipul golit de expresie, tatăl copilei trece prin mulţime, sprijinit de un bărbat. Pare că vine din altă lume, cum trece ca un automat printre vecinii care şi-au scos băncuţe la poartă şi aşteaptă cuminţi sosirea preotului. Îl privesc cu milă şi tristeţe: „Bieţii oameni! I-au nenorocit!..“.

Se mutase din casa familiei Dinu

Mulţi dintre cei prezenţi nu cred o iotă din versiunea familiei Dinu. „Poa’ să-i spună lu’ mutu’, o armă nu se descarcă aşa! Eu nu-l cred pe poliţist vinovat că ţinea arma acasă, la îndemâna oricui, ci că-i ia apărarea lui fiu-său. Ăsta mâine, poimâine omoară pe alţii, că ştie că-l ajută «tăticu»“ . Oamenii urlă de durere şi ei se gândesc cum să-l facă scăpat“, rosteşte, cu ciudă, Popa Dumitru. Vecinii, strânşi în jurul lui, îl aprobă tăcuţi din cap. Nu le miroase deloc a adevăr versiunea oficială declarată de familia Dinu. Nu cr