Cazul Monica Ridzi a ajuns în vizorul DNA şi al unei Comisii parlamentare. Ar fi trebuit ca acesta să fie singurul scop al campaniei de presă. O dată puse în mişcare instituţiile abilitate să stabilească dacă ministresa e sau nu vinovată, s-ar fi cuvenit ca presa să-şi îndrepte atenţia spre altceva: spre felul în care instituţiile respective îşi fac datoria.
Debutul scandalului Monica Iacob Ridzi m-a surprins la Găgeşti, plecat din Capitală pentru o săptămînă, în iluzia deşartă că voi termina cartea de proză la care lucrez de vreun an şi ceva. N-am dat prea mare atenţie afacerii. Nu vedeam nici un motiv ca ea să devină scânteia din care ar putea izbucni un incendiu politico-mediatic. Cu uimire crescândă, am constatat că scandalul ia amploare. Cele două televiziuni de ştiri - Realitatea TV şi Antena 3 - punând între paranteze duşmănia dintre cei doi patroni, s-au încuscrit într-o campanie uşor de identificat ca având drept scop păstrarea subiectului în atenţia opiniei publice. Deşi concurente acerbe, cele două televiziuni nu s-au dat în lături din a-şi împrumuta reciproc informaţii, declaraţii şi chiar invitaţi. Li s-au alăturat rapid aproape toate ziarele din Capitală.
Întors la Bucureşti am sunat un coleg din presă pentru a mă lămuri ce dracu a făcut numita Monica Ridzi de-i cer cu toţi, jurnalişti, politicieni, oameni ai muncii arderea pe rug cu tot cu biografie. Mi s-a răspuns că a risipit banul public (câteva sute de mii de euro), dând de câteva ori mai mult unor firme pentru organizarea zilei de 2 mai.
N-a făcut nimic ilegal. N-a vârât banii în buzunar. A făcut însă un act imoral: în astfel de vremuri de Criză a aruncat banii statului. Se înţelege că am atras atenţia deja asupra unui fapt aiurea în afacerea Ziua tineretului: Uriaşa disproporţie dintre scandal şi motivul scandalului. Fireşte, într-o altă ţară, Suedia,
