Târziu de tot, la 22 de ani după ce era programat, am început să înţeleg de ce a ales Constantin Noica tocmai Păltinişulca să desăvârşească lucrul pe care-l începuse demult, altundeva şi să se săvârşească din viaţă acolo pentru a rămâne să-l locuiască definitiv.
Păltiniş e capăt de drum, dincolo de care urcuş nu mai există în ordine terestră. "Excelsior!" - porunca dată de Ţuţea, cu ultima respiraţie, spiritului românesc - are sens acolo sus, la Păltiniş, doar în rânduiala nemărginirii cereşti. După Noica, Mărginimea Sibiului îşi duce limitele cu sine în dialog direct cu Nemărginitul, şi cu asta basta.
În iarna lui 1987, urechea lipită de difuzorul radioului îmi dădea o veste ce-avea să-mi răstoarne viaţa. Radio Europa Liberă anunţa: a murit Noica. Îmi venea să strig: "Da pe mine cui mă laşi?", mă pregătisem, asemeni miilor de puştani asemeni mie, să mă înfăţişez la Păltiniş, ca să-mi dea el, Filozoful, verdictul - am ori n-am organ filozofic.
Maestrul meu, scriitorul Nicolae Stan, mă încurajase că aş avea oarece abilităţi speculative, dar până la Idee drumul era atât de lung... Îmi pusese în braţe "Jurnalul de la Păltiniş", şi dorul odată cu cartea, şi speranţele odată cu dorul...
N-am aflat aşadar dacă am organul. Fără Noica a fost aiurea tare şi aproape că era să nu mai fie nimic, însă în facultate l-am descoperit cu sfială şi încântare pe Sorin Vieru, el n-o ştie, dar o mărturisesc acum, de dragul său am urmat seminarul special "Platon" doi ani la rând şi l-aş fi urmat şi al treilea an, dar absolvisem între timp.
Cam atâta îmi lăsase Noica, pe Sorin Vieru, pe care-l voi numi în rândurile ce urmează şi întotdeauna: Profesorul în condiţie absolută. Îl aveam aşadar pe dumnealui şi nişte cărţi, pe care le-am parcurs la vremea lor, cu regretul de a nu-i fi citit niciodată în original nici pe Platon, nici
