Pe la începutul erei noastre, cu un năduf de băbuţă blocată la dânsa în papuci, dar şi cu pretenţii ideologice de fuhrer, mă tot înjură unul cu o poreclă mai inspirată decât numele: Licheleanu. I-aş zice Liiceanu, dar mă tem să nu dau peste vreun tinichigiu la intersecţia Bulevardului I.L.Caragiale cu fundătura Traian Băsescu. Aşa că Licheleanu rămâne Licheleanu.
Somatic vorbind, el pare o fiinţă căzută din căruţa cu ţigani, ce a umblat din loc în loc, prin pulberile sudului. Nu e neapărat ceva rău în aceasta definire a Licheleanului. Există ţigani geniali şi există ţigani submediocri. Licheleanu nu este genial. Rareori el ajunge să fie submediocru. Pielea groasă, pergamentoasă, pare menită să nu lase nici o lumină să intre înlăuntrul acestui om. Buzele groase, descinzătoare din acelaşi fel de facies, nu mărturisesc nimic despre răutatea funciară a individului. Căci singurul talent al acestui cetăţean este ura. Pe temeiul urii, el devine, odată cu trecerea vremii, tot mai ranchiunos şi mai posedat de iluminările propriului rinichi.
Aş fi fost în stare să salut în domnul Licheleanu un duşman veritabil, dacă n-aş fi constatat, încet-încet, că minte ca un porc, insinuează ca un turnător şi gândeşte ca o raţă. Îl lăsasem în plata Domnului, de mult.
Nu mă mai interesa felul cum a devenit dumnealui mare editor, prin acapararea Editurii Monopolitice cu toate ale ei. Licheleanu a dorit să dea impresia (şi pe unii i-a şi convins) că el este binefăcătorul suprem al culturii europene, întrucât el a publicat nişte cărţi, fireşte, pe banii picuraţi din bugetul statului şi, ulterior, recirculaţi prin comerţul cu cărţi. Nici chestiunea aceasta nu mi se mai părea importantă.
N-am mai insistat nici asupra neruşinării cu care puradelul bătrânicios a scos din cărţile sale referirile la Marx, ca să i se piardă urma de anticomu
