Boros Sarolta s-a născut cu nanism hipofizar, dar asta nu a împiedicat-o să lupte pentru ea și pentru colegii ei de suferință, și să se bucure de viață.
Boala cu care s-a născut nu i-a afectat voința de a lupta și optimismul. A și profitat de colectivăți cu oameni sănătoși. „Când îi vedeam pe unii că se uită ciudat la mine, îi întrebam mai răutăcios la ce se uită așa”, spune ea. Acum este mai tolerantă cu ei.
O luptă-i viața
Și-a dorit să muncească la fel ca toți ceilalți oameni. Prima tendință de a-și alege o slujbă a fost frânată de mama ei. „Aveam o ofertă să fac o școală de contabilitate, dar mama nu m-a lăsat atunci. Mi-a spus că-s prea micuță, că este departe școala”, povestește ea. A început să lucreze la Cooperativa Munca Invalizilor în 1965. „Atunci a murit tata. Am rămas cu mama și cu sora mea, care avea un handicap în urma unui accident. Trebuia să lucrez”, povestește Sarolta Boros. Primele șase luni au fost cumplite, dar nu s-a lăsat. Făcea împletituri din nuiele. „Făceam coșuri mai mari decât mine. Toată eram bășici la mâini, dar nu m-am lăsat”, spune ea râzând. A trecut apoi la arcuri pentru clame de perdele și alte produse. A lucrat în toate secțiile cooperativei și a reușit să-și depășească peste tot handicapul. A ajuns controlor tehnic de calitate și șefă de echipă. Acum este pensionară, dar una foarte activă.
ADL și o nouă luptă
În 20 februarie 1990 Boros Sarolta împreună cu colegul ei Nicole Rusu și alți câțiva prieteni de la cooperativă au înființat prima organizație neguvernamentală a persoanelor cu handicap, Asociația Deficienților Locomotori. „Am lucrat foarte mult pentru membrii noștri. I-am ajutat cu întocmirea dosarelor pentru a obține avizul de persoană cu handicap și drepturile ce li se cuvin”, povestește ea. Nicu Rusu era președinte, iar Sarolta a fost secretarul organizației până
