Analiză internaţională. Dacă puterile occidentale vor să-i sprijine pe protestatarii iranieni, nu ar trebui să facă şi să spună nimic. Ahmadinejad reprezintă un mare număr de alegători. Bazinul său electoral este format în mare parte din săracii din mediul rural, dar are de partea sa şi clasa negustorilor înstăriţi.
Ceea ce îi uneşte pe aceştia este pietatea în chestiunile religioase şi conservatorismul în politică. Ahmadinejad nu este un erou al claselor muncitoare, dar înţelege aspiraţiile acestora şi răspunde la nevoile lor cu tactici ingenioase - cum ar fi nunţi gratuite şi saci cu cartofi.
Furia de pe străzile din Teheran şi alte oraşe mari din Iran nu este însă doar a claselor mijlocii. Ritualul de a striga de pe acoperiş după lăsarea întunericului - o tactică folosită în timpul Revoluţiei din 1979, cu o semnificaţie istorică şi sociologică profundă - a avut loc inclusiv în cel puţin două districte modeste din sudul Teheranului.
Iar acolo nu se strigă în engleză; se strigă Allah Akbar, Dumnezeu este mare, un strigăt tradiţional folosit şi la funerarii, pentru a marca supărarea şi furia. Mulţi dintre cei care abandonaseră politica în urmă cu mult timp, ca pe o cauză pierdută, se întorc şi cer guvernului „să le dea voturile înapoi”.
Asistăm la o ruptură în interiorul regimului. Mulţi dintre cei care sunt bătuţi în stradă cred că ei încarnează valorile şi ţintele revoluţiei. Unii cred că încearcă să repună revoluţia pe adevăratul ei drum. Desigur, alţii resping tot sistemul. Creşterea influenţei lor depinde de abilitatea candidaţilor reformatori de a menţine un contact apropiat cu baza lor electorală. Fără structuri formale de partid le va fi greu : în prezent, baza le spune politicienilor ce să facă. Mişcarea de reformă mai largă trebuie să se unească în jurul unei agende clare.
În tabăra cea
