S-a stins din viata un artist american si, intr-o lume neobisnuita cu verdictul implacabil al biologiei, milioane de suflete s-au lasat indoliate. Michael Jackson a decedat la 50 de ani, cu trupul intoxicat de petidina — un medicament analgezic folosit pentru cazurile extreme de durere fizica. Desi foarte slabit, depigmentat, aproape anorexic si lovit de o afectiune pulmonara, cheia suferintei „regelui pop” se ascunde in alta parte: dezordinea psihica.
Vlastarul unei familii inzestrata muzical, MJ a pornit in lume ca fiecare dintre noi: inocent si promitator. Munca si talentul l-au facut rapid popular intr-o lume avida de nou si splendoare. Debutul triumfal, angajand sute de concerte pe trei continente, a fost inghitit rapid de sirul unor patetice esecuri personale.
Dupa zeci de albume vandute in beneficiul unei averi considerabile, o duzina de operatii estetice, experimente maritale ratate, aventuri sexuale de tot soiul, MJ a sfarsit printr-o negare salbateca a propriei sale umanitati. Chiar si asa, s-au gasit milioane de „fani si admiratori” sa boceasca moartea acestui idol, de la Madonna si Paul McCartney pana la Adrian Nastase si Mihai Constantinescu. M-am intrebat, atunci, cu egala sinceritate: nu-si implora oare Occidentul, in aceste zile, propria eutanasie? Cand nostalgia adolescentei se poate fixa pe asemenea obiecte de cult mediatic, nu marcam definitiv sfarsitul unei ere?
Sa ma explic. Prin faptul ca n-a stiut niciodata ce hram poarta, Jackson defineste in mod pregnant evolutia multiculturalismului apusean. Barbat de culoare neagra, MJ si-a negat atat masculinitatea (printr-o voce efeminata strident), cat si identitatea rasiala (prin schimbarea tenului). Filozofic vorbind, aceasta inseamna ca mizam totul pe diferenta si recuzam conceptul de identitate.
Ca atatia alti cantautori, MJ a refuzat „jugul” traditiilor format
