Inventează poveşti incredibile pentru a-şi ascunde greşelile, aruncă vina pe cei din jur pentru faptele lor sau pur şi simplu mint pentru a impresiona. Minciunile reprezintă o etapă firească din dezvoltarea copilului. Cu toţii minţim într-o mai mică sau mai mare măsură, dar copiii par să depăşească limitele rezonabile. Uneori, imaginaţia lor este atât de bogată, încât construiesc adevărate poveşti pentru a-şi ascunde greşelile şi găsesc scuze incredibile pentru a scăpa de pedepsele părinţilor. Minciunile copiilor sunt diferite în funcţie de vârstă şi fiecare dintre ele ascunde o semnificaţie. Care sunt aceste semnificaţii şi ce reacţii ar trebui să aibă părinţii ne spune psihologul Oana-Maria Udrea de la Ambulatoriul de Specialitate al Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii "Gr. Alexandrescu".

REAL VS IMAGINAR

În jurul vârstei de 2-3 ani, când copilul începe să-şi dezvolte abilităţile de exprimare, nu putem vorbi despre minciuni. "Micile neadevăruri pe care le spun micuţii la această vârstă nu sunt altceva decât dorinţe transpuse în prezent sau în trecut. Afirmaţii precum «Am un milion de păpuşi!», «Am şi eu maşinuţă ca a ta!» sau «Bicicleta mea merge mai repede decât un avion!» sunt de fapt dorinţe transpuse în realitate. La vârste mici, graniţa dintre real şi imaginar este fragilă şi de aici pot să apară acele neadevăruri", explică psihologul Oana-Maria Udrea.

Care ar trebui să fie reacţia părinţilor? Pentru că nu putem eticheta aceste afirmaţii drept minciuni, copilul nu trebuie certat. Am putea să îl ajutăm să delimiteze dorinţele de realitate dându-i replici precum "Ţi-ar plăcea să ai un milion de păpuşi!". Copiii pot să proiecteze în afirmaţiile lor anumite temeri. Poveştile cu monştri care îi vizitează noaptea nu sunt altceva decât temeri exprimate, verbalizate.

"În asemenea cazuri ar trebui să-i ajutăm să-şi înţeleagă şi să