Presiunea companiilor private şi a clientelei politice asupra fondurilor publice creşte în vremuri economice grele şi se amplifică pe măsură ce criza se adânceşte, iar banii se împuţinează. Leul public, spre deosebire de leul privat, e uşor de capturat şi îmblânzit. Cazul Ridzi arată dacă mai era cazul - cât de vulnerabilă a ajuns o specie prădată metodic după 90: banul public. Legea nu-i oferă suficientă protecţie.
În majoritatea dosarelor de corupţie sunt anchetaţi oficiali sub acuzaţia de abuz în serviciu şi alte infracţiuni conexe: fals, uz de fals, delapidare etc. Aşa cum e definit acum, abuzul în serviciu funcţionează ca scut pentru miniştri sau şefi de instituţii publice suspectaţi că au furat din visterie. Articolul 248 din Codul Penal e un fel de puşcă de lemn în mâna procurorilor puşi pe vânătoare de mari corupţi.
Vă amintiţi dosarul Daciilor Logan, cumpărate cu 75 de mii de euro bucata la sfârşitul guvernării Tăriceanu? Sună a contract abuziv? Există indicii că s-au comis abuzuri? Preţul e scandalos. Pare un caz flagrant, simplu, floare la ureche pentru procurori. Eroare. De luni bune, ancheta DNA bate pasul pe loc şi încă n-a fost pus nimeni sub acuzare, dintr-un motiv banal: contractul n-a fost onorat până azi, plata nu s-a produs, ceea ce înseamnă că infracţiunea de abuz în serviciu nu există. Procurorii n-au dovada prejudiciului adus Ministerului de Interne.
Câtă vreme abuzul în serviciu nu produce o tulburare gravă instituţiei sau o pagubă patrimoniului acesteia, oricât de clară ar fi tentativa de furt înscrisă în cifrele unui contract scandalos, ministrul, directorul sau demnitarul care şi-a pus semnătura pe el scapă basma curată. Oficialii din Ministerul de Interne îşi fac, în continuare, calcule. Să plătească sau să nu plătească Loganul la suprapreţ? Dacă onorează contractul, paguba, în sfârşit, s-a produs. Procurorii DNA p
