Duminică, la Sângeru. Soarele alinta dealurile, a tot plouat şi iar Dumnezeu a dat cu pensula de azur pe cer. Am oaspeţi înalţi de la Bucureşti - Martha de 9 ani şi Alexandra de 4 ani, nepoatele mele dragi. Mă vizitează în drum spre mare. Vor să le arăt pădurile, să facem bucheţele din fânurile înalte şi multicolore. Fiul meu vrea o excursie la Vulcanii Noroioşi. Sângeru isprăveşte judeţul Prahova şi-şi armonizează peisajul cu cel al Cislăului, comuna de peste deal care ţine de judeţul Buzău. Plecăm pe la 10. Vremea ţine cu noi. Stau în spate într-o maşină de teren de care băiatul meu e mândru foc. Drum forestier. Autorităţile Prahovei au asfaltat milimetric până la graniţa de drumuri şi poteci dintre cele două judeţe. Nici un milimetru mai departe. Ţin lecţii de botanică forestieră pe geam.
De ce este copacul acela jugastru şi celălalt fag? De ce are o cumpănă de fântână, năpădită de arboret într-un fost luminiş, un pietroi atârnat de coadă? Intrăm în drumul naţional de pe valea râului Buzău. Cotim la stânga peste un pod după ce am trecut bine de Măgura. Un indicator comprimă informaţia utilă: 12 km până la Vulcanii Noroioşi.
La câţiva paşi mai încolo, după ce admirăm învolburările râului atât de măiastru zugrăvit de Vasile Voiculescu în «Zahei Orbul» şi nu numai (poetul şi scriitorul medic este născut ceva mai sus, la Pârscov), un alt panou ne arată că până la vulcani mai sunt 14 km! Nu mă mai mir. De pe centura Ploieştilor spre Bucureşti, cum vii din Moldova, sunt 75 km pe bornă, iar de la intersecţie, după numai câteva sute de metri, 53 km.
Poliţia rutieră, imbatabilă în socotirea şpăgilor, măsoară strâmb şi numără căznit. Vulcanii, pe care nu i-am văzut din copilărie, sunt pe un deal, la capătul unei şosele cu trecere prin vad, fiindcă se construieşte un pod. La pod nu lucrează nimeni. Pustiu în preajmă. O vacă paşte insensibilă la nervii şo
