Sorin Ioniţă: „Cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă”.
Turnul Babel, piramidele egiptene, turnurile din San Gimignano, zgârie-norii ridicoli din Malayesia sau Dubaiul de azi - toate sunt semne cu vag aer falic ale iraţionalităţii compulsive, trădând spiritul competitiv exacerbat al unor comunităţi unde, din diverse motive, mijloacele au devenit pentru o vreme scop. Nici în cazul construcţiilor publice, nici în al celor private, marşul zidăriei către înălţimi nu se explică doar prin raţiuni economice - teren scump, nevoia de a eficientiza oraşele acomodând mai mulţi locuitori pe kilometru pătrat - ci mai ales prin goana după vizibilitate şi prestigiu. Dar chiar şi aşa, realitatea a ajuns să prevaleze până la urmă asupra utopiei, iar civilizaţia spaţiului public să domolească furia dezvoltatorilor.
Ca în amintitul San Gimignano, acest Manhattan al Evului Mediu, unde familiile rivale de comercianţi ajunseseră la un moment dat să ridice 72 de zgârie-nori de până la 100 metri înălţime, cu tehnologie de secol XIII (şi, apropo, aceştia nu luau foc de la trăsnete): cucerirea oraşului de către Florenţa a pus capăt cursei ruinătoare între clanurile de neguţători, instituind reguli de construcţie. Ca şi la Bologna sau Lucca, autoritatea comunală chiar a demolat câteva clădiri înalte pentru a afirma primatul interesului public.
În ultimele decenii, statele civilizate au hotărât să se retragă cu totul din competiţia pentru cea mai înaltă clădire din lume (şi nu din lipsă de mijloace), frustrându-i astfel pe arhitecţii occidentali giganto-modernişti, care au rămas acum să-şi mute ţepele (la propriu şi figurat) prin China, Emirate sau alte autocraţii asiatice. Doar ici şi colo mai apare câte o încercare de a
