Membru cu drepturi depline în „Generaţia de Aur” a fotbalului românesc, pe care l-a slujit mai mult decât sârguincios la trei Campionate Mondiale, Gică Popescu a fost şi unul dintre acei jucători foarte rari care contrazic imaginea tipică a fotbalistului leu în ţară şi mieluşel afară.

A răzbit unde alţii au eşuat - în Anglia nu s-a făcut de baftă precum Ilie Dumitrescu şi Florin Răducioiu, nici în Olanda n-a fost ca Mugur Guşatu, care se plângea că antrenorul îl favoriza pe unu’, Van Nistelrooy. În Spania, pe lângă faptul că şi-a trecut Cupa Cupelor în palmares, a cucerit banderola de căpitan şi respectul vestiarului de la Barcelona. Care, atunci şi acum, înseamnă mai mult decât un club.

În Turcia, cu Galatasaray, a luat Cupa UEFA, performanţă care nu devine perisabilă nici măcar după ce competiţia şi-a schimbat atât numele, cât şi formatul. Pe scurt, cumnatul lui Gică Hagi a fost un fotbalist de toată isprava, unul dintre aceia pentru care merită să te trezeşti devreme ca să te asiguri că mai găseşti la chioşcul de ziare DVD-ul cu evoluţiile sale. Cu multă vreme înainte de incontestabilele realizări enumerate, Baciul a îmbrăcat nu doar tricoul alb-albastru al Craiovei, ci ar fi dat cu subsemnatul şi la băieţii cu ochi albaştri.

La conferinţa de presă de ieri - dacă aţi urmărit, subiectul a fost dezbătut pe toate părţile şi la emisiunea „Evenimentele zilei” de pe B1 - am văzut un Gică Popescu încărunţit parcă peste noapte, susţinând că nu a fost informatorul Securităţii. A semnat de faţă cu un securist un angajament prin care promitea să apere interesul naţional şi atâta tot. Iar dacă vine vorba despre interesul naţional, ar face-o şi azi. Sigur că se poate purta o discuţie întreagă pe această temă - pe atunci, „interesul naţional” însemna de fapt că statul, prin lungul braţ al Securităţii, îşi lua toate măsurile de apărare împot