Era anul 1948 când am plecat la drum, de pe Calea Unirii. Am ieşit întâmplător în ziua aceea de vară toridă, când destinul îşi făcuse planurile lui. Ne-am întâlnit în Teatrul de păpuşi şi am rămas acolo ani şi ani. Ne-am plimbat împreună pe trei continente, din Mongolia în Elveţia, din Sudan până în Coreea. Acum, „ne grăbim să mai trăim“ cu Alexandra şi Horia Davidescu...
Familia Davidescu. Ea - absolventă a Conservatorului „Cornetti“, cu sânge maghiar, „neam de-al lui Attila“, după mamă, „un om de o bunătate şi o înţelepciune nemaipomenite“. Profesor de actorie şi mânuire, actor al Teatrului Naţional Craiova. El, nepotul lui Nicolae Davidescu - şeful de lucrări al lui Anghel Saligny -, din partea tatălui, şi al lui Giorgio Vasilescu, sculptor cu atelier la Veneţia, din partea mamei. Şef al Secţiei de păpuşi din cadrul Teatrului Naţional Craiova, pictor scenograf şi regizor artistic. Împreună, turnee nenumărate peste hotare, din Insulele Canare până în Egipt, din Libia până în China, un „copil minunat“, o viaţă frumoasă.
Norocul şi destinul
„Nici nu ştiu cum m-a convins prietena mea să ies cu ea pe Unirii. Nu suportam locul! Era foarte aglomerat, cu toţi tinerii care se plimbau agale... Ne-am întâlnit întâmplător în ziua aceea. Abia terminasem clasa a VI-a de liceu. Prietena mea îl cunoştea... mi l-a prezentat... Vreme de doi ani, Horia mi-a dus ghiozdanul la şcoală. Aveam note mari la desen, pentru că el îmi făcea toate planşele“, povesteşte Alexandra. Didina, cum o alintă el. A trecut mai bine de o jumătate de veac de atunci. „Ea era mică, brunetă, o figură ieşită din comun. Mi-a plăcut“, continuă Horia Davidescu povestea. „Ne-am cunoscut într-o perioadă tristă“, adaugă. Proaspăt „scos“ din armată, făcuse Şcoala de ofiţeri activi de infanterie Bucureşti, acum rămăsese fără bunică şi fără mamă. Tatăl pierise în '38, la numai 51 de
