Dacă ar fi de sancţionat spectacolele proaste, care dintre cele două rele ar fi mai puţin rău: spectacolul de tipul „literatură în costume“ sau spectacolul care şochează, a cărui estetică îmbogăţeşte şi adânceşte urâtul?

Rodrigo García nu face „literatură în costume“. Spectacolele sale, de cele mai multe ori etichetate ca scandaloase, încep să devină periculoase şi nocive, făcând sigur trecerea de la imoral la amoral. Iar dacă teatrul este o extensie a vieţii, nu are voie să fie amoral.

Spectacolele sale sunt considerate experimente în căutarea unui nou limbaj scenic, foarte personal. Perspectiva din care provoacă teatrul nu are nimic de-a face cu tradiţia. Singurele repere teatrale sunt nişte preluări foarte personale de concepte fundamentate de inovatori precum Kantor. García pune preţ pe imaginea scenică, numai că, în loc să o construiască din perspectivă pluriartistică, el o descompune până la nivelul cel mai de jos al urâtului, trivialităţii, şocantului contaminat cu senzaţional. García nu minte, numai că produsul artistic pe care-l promovează e la limita suportabilităţii, iar textele sale, de altfel poetice şi inteligente, îşi pierd din puterea de reflecţie şi revelaţie odată montate. Spectacolele sale par o confruntare schizofrenică între un tip inteligent (dramaturgul) şi un ipocrit snob (regizor), care face din scenă un spaţiu de expoziţie unde tot ceea ce dezgustă şi agresează este expus explicit şi rece; el este amândoi.

Moraliştii nu au ce căuta într-o galerie de artă. Numai că galeria lui García este opera unui artist care şi-a început creaţia cu rea-credinţă. Scopul său este verosimil: să facă teatru neconstrâns de dogme sau legi, unde oricine să aibă acces. Textele sale sunt încărcături explozive, a căror rostire reliefează noile automatisme ale corpului uman prins în ritualul zilnic al unei vieţi minore. El nu scrie dialoguri, iar