În multe ţări, patronilor li se interzice să angajeze oameni cu studii superioare, în slujbe sub calificarea acestora. Legile apără competenţa, într-un chip care-i face pe cei foarte şcoliţi să şomeze şi să aştepte, uneori cu anii, postul şi câştigul pe măsura ştiinţei şi a priceperilor lor.

Găsim şi la noi destui supra-competenţi, oameni care în ţară n-au nici o şansă la un contract compatibil. Doar că la noi pot să lucreze ca şoferi şi chiar ca necalificaţi şi nu se scandalizează nimeni.

Dacă am întocmi un totalizator al competenţelor, la cel mai înalt nivel, pentru care în România nu există şi n-or să existe multă vreme locuri de muncă, am şti care e cu adevărat treapta pe care am ajuns ca naţiune modernă şi europeană. Nu-i suficient să spunem că românul e mintos, trebuie să precizăm în ce domenii îşi exercită intelectualitatea.

Cunosc persoane care au un servici, dar care s-au pregătit în paralel, din plăcere, dintr-o ambiţie ascunsă, din dorinţa de a emigra cândva într-o lume a supra-competenţilor, dintr-o mulţime de alte motive, pentru o a doua profesie. N-o practică, speranţa de a o practica se împuţinează, totuşi continuă să înveţe, să se perfecţioneze în această a doua profesie, care-i de fapt cea de suflet şi mor în anonimat, deşi cu puţină şansă şi într-un alt context social s-ar remarca, s-ar manifesta cu un beneficiu mare pentru comunitate.

I-am luat, cu ani în urmă, un interviu unui farmacolog-academician, care mi-a mărturisit că n-a fost asta vocaţia lui, că aşa a vrut mămica şi că el a ascultat-o, deşi în secret s-a ocupat de studiul articulaţiilor la insecte şi la creaturile mici şi minuscule. Murind însă mămica, a abandonat - la 73 de ani! - cariera care l-a dus pe podium în farmacologie şi la Academie, şi se ocupă, plin de nădejdi de viitor, de picioarele insectelor.

Când l-am căutat, d