Până la sfârşitul anului 1989, Codul Penal prevedea infracţiuni sancţionate cu pedeapsa capitală. Prin hotărâri judecătoreşti definitive, instanţa dispunea condamnarea la moarte a persoanelor care săvârşeau infracţiuni împotriva securităţii statului, de subminare a economiei prin furt cu consecinţe extreme sau omoruri deosebit de grave.

În 1989 existau în închisori foşti condamnaţi la moarte, exista încă o celulă a morţii.

Sentinţa capitală, la mila comandantului suprem

Din 1965 până la sfârşitul conducerii lui Ceauşescu, au fost executate peste 100 de persoane. Un număr mic ar fi o estimare macabră şi corectă totodată în comparaţie cu cel al condamnaţilor la moarte, a căror sentinţă fusese comutată la 25 de ani închisoare pe viaţă.

Schimbarea sentinţei şi chiar graţierea veneau, de cele mai multe ori, o dată cu sărbătorile naţionale, ocazie de care Ceauşescu profita să îşi arate "bunăvoinţa" în ceea ce priveşte până şi soarta celor scoşi în afara societăţii ce tindea la perfecţiune. Criminalii aveau, totuşi, de cele mai multe ori, să îşi găsească sfârşitul în faţa plutonului de execuţie. În anii '80 au existat, însă, cazuri în care oamenii au fost trimişi în "celula morţii" pentru că n-au mai suportat restricţiile impuse de regimul comunist şi, prin acţiunile lor de protest, au fost acuzaţi de trădare. Ultimul condamnat la moarte, a cărui sentinţă a fost comutată ulterior, a fost, în 1989, diplomatul Mircea Răceanu, acuzat de trădare şi spionaj în favoarea Statelor Unite.

Puţine sunt, însă, mărturiile celor care şi-au aşteptat terifiaţi momentul împlinirii sentinţei, fără a şti care le va fi soarta, dacă vor scăpa sau nu de glonţul sfârşitului. Cum se desfăşura procesul care îi trimitea la moarte? Cum se pronunţa sentinţa capitală? Cum şi unde se aştepta răspunsul cererii de graţiere?

Deţinem în ac