Mecanismul pare foarte bine pus la punct: cum o persoană de bună credinţă doreşte să-şi pună calităţile în slujba societăţii concurând pentru o funcţie publică importantă, acaparată de reprezentanţi ai „Ocultei”, cum se scoate „scrisorica” şi – pac, la Răsboiu’!
Aşa păţi şi Gică Popescu, săracul! Fotbalist de excepţie, membru al unor echipe cu care a câştigat trofee importante, Gică a fost aproape mereu fentat, de câte ori a încercat să ajungă într-o poziţie din care să poată schimba cursul viciat al fotbalului românesc. Nu şi-a ascuns intenţia de a-l concura pe Mircea Sandu la preşedinţia Federaţiei. Şi, iată că apare dosarul de informator al Securităţii!
Am să las la o parte modul rocambolesc în care a apărut pe piaţa presei acest dosar. El n-a emanat de la unicul for competent – CNSAS, ci de la nişte binevoitori care l-au şi preţăluit corespunzător. A fost o lovitură dură pentru Gică, cel care a şi reacţionat cu promptitudine: este o făcătură! N-am fost niciodată turnător la Securitate – a clamat el, profund jignit. Şi cu suficient aplomb. Am fost tentat să-i dau credit total, până la faza în care s-a mirat şi el cât de bine i-au imitat plastografii scrisul! Aici, însă, parcă s-a rupt ceva.
Una – pentru că explicaţia a devenit banală. Au folosit-o toţi cei prinşi cu ocaua mică. A doua – pentru că nu se potriveşte cu imaginea pe care o aveam despre Gică Popescu. De la el m-aş fi aşteptat la cu totul altceva. La un comportament plin de fair-play – aşa cum a fost el în teren. Da, oameni buni – ar fi trebuit să spună Gică. Am făcut-o. Dar ştiţi de ce. Ştiţi care era atmosfera şi care erau rigorile vremii. Dacă nu făceam „pactul”, nu mai aveam acces la vârful acestui sport. Nu mai puneam piciorul pe vreun teren din străinătate. Poate că am iubit mai mult fotbalul decât demnitatea de om...
O astfel de spovedanie ar fi
