Îmi colorasem cu o carioca, pe un calendar cu Universitatea Craiova, prima parte a vacanţei de vară din 1989, cu mai multe luni înainte de a termina clasa a V-a. Eram legitimat la CSS Târgu-Jiu, secţia baschet, şi, la puţine zile după startul vacanţei (încă se mai fredona rima cu "trenul din Franţa"), urma să particip la "Campionatul Naţional de Minibaschet - Iaşi 1989".
Jucam baschet la CSS de prin toamna lui 1987. Ţin minte şi acum vizita unor profesori de sport prin şcoala noastră, în "recrutarea" de mici baschetbalişti. Impulsionat de părinţi, care la rândul lor practicaseră sportul şcolar, m-am lipit cu conştiinciozitate de programul săptămânal impus de ambiţiosul profesor Gabriel Bekes.
Cât timp ne permitea vremea, ne antrenam pe terenurile de baschet din spatele Stadionului Municipal Târgu-Jiu, în timp ce frigul şi ploaia ne mutau în moderna Sală Polivalentă. Totuşi, am prins şi un sezon în sala de sport a unei şcoli generale şi, la fiecare antrenament, tânjeam după Sala Polivalentă. Eram la antrenament de două-trei ori pe săptămână, visam şi mâncam baschet pe franzelă. Idolii noştri proveneau din Balcani (Iugoslavia şi Grecia) şi, graţie televiziunii iugoslave, urmăream cam tot ce se întâmpla prin acest sport.
Ştiam echipe pe dinafară şi aveam, fireşte, modele. După "talentele" noastre, încercam să-i copiem: în stilul de a arunca la coş, de a pasa, de a face diverse jonglerii pe teren. Abia după '90 am găsit la chioşcurile de ziare reviste cu baschetbalişti, dar deja începuse invazia americană...
La sfârşitul clasei a IV-a, marea bucurie nu a fost atât cartea primită o dată cu premiul I, cât purtarea maioului galben pe care mama cususe numărul "10". Eram selecţionat în echipa care urma să participe la "Campionatul Naţional de Minibaschet - Târgovişte 1988" şi, câteva zile am dormit cu maioul sub pernă. Număru
