„Ioana şi focul“ este unul dintre cele mai bune spectacole care se joacă în Bucureşti. Teatrul de Comedie şi-a fortificat repertoriul cu o nouă demonstraţie de ingeniozitate. Teatrul contaminat de simplitate amplifică valenţele pozitive ale adjectivului „impresionant“. În noua lui redimensionare, cuvântul determină acea inventivitate care nu cunoaşte limite şi care este asumată în cantităţi egale de dramaturg, regizor şi actori.

Este fermecător punctul de pornire a discursului narativ: o trupă de actori ambulanţi vrea să joace povestea Ioanei d’Arc şi se întâlneşte, într-o realitate care devine imediat incredibilă, cu însăşi eroina, căzută din trecut pe scena prezentului. Este mai puţin important ce vortex temporal o teleportează pe Ioana în anii 2000. Relevant este dacă mai e cineva dispus să-i accepte virtuţile mesianice.

Creştinism sabotat de scepticism

Dramaturgul Matei Vişniec a găsit o cale surprinzătoare de a ieşi din capcana conformismului istoriei, redinamizând o legendă veche de secole, intrând în poveste, pentru a-i aprofunda mesajul real şi distanţându-se de ea, pentru a critica mistificarea realităţii. El arată că istoricii au rescris abuziv clipa, în beneficiul potentaţilor Evului Mediu, şi Ioana nu a mai avut şansa să se apere.

Demersul literar capătă consistenţă tocmai pentru că îi oferă eroinei oportunitatea de a prezenta şi adevărul în care crede. Ioana d’Arc, cea deja arsă pe rug cu 578 de ani în urmă, este primită în rândul actorilor. Ea încearcă să nu-şi irosească dreptul de a spune aşa cum trebuie propria poveste şi i se oferă chiar rolul Ioanei d’Arc, într-un spectacol de teatru fabricat în interiorul spectacolului Cătălinei Buzoianu. În ambele, raportarea la actualitate este foarte subtilă. Nici astăzi, societatea nu s-a maturizat, nu a reuşit să-şi concretizeze idealurile.

@N_P