George Coşbuc este azi pensionar, are patru clase şi a fost acar la CFR. Băiatul şi nepotul său au acelaşi nume, dar se strigă altfel ca să nu se încurce. Deşi doar cei trei mai poartă azi numele "poetului ţărănimii", satul în care s-a născut Coşbuc este împânzit de descendenţi. Pe Valea Sălăuţei, la 36 de kilometri de Bistriţa, ca un ciubăr uriaş aşezat între dealuri, vechiul Hordou se subţiază în susul şi în josul văii şi strânge între toarte imaginare umbrele poeziei de odinioară.
La împerecherea drumurilor, într-un nod al uliţei principale cu drumul ce duce către vestita moară, după ferestrele acoperite cu storuri de lemn ale casei memoriale, amintirile de altădată s-au retras în fotografii şi manuscrise. După ce treci prin tinda cu oale de pământ şi coşuri de făină, odăile casei din piatră te poartă către un tablou închipuit, în care larma copiilor se încurcă printre picioarele încălţate cu opinci ale unei mame.
George Coşbuc, al optulea din cei 14 născuţi în casa preotului Sebastian din Hordou, venea pe lume în 1866 în satul care i-a urmărit existenţa, deşi nu a rămas multă vreme aici. Moara, plopii din zăvoiul morii, anotimpurile întinzându-se la fereastră i-au traversat poezia. Suspendată în timp, pe pereţii zugrăviţi cu var, o poză în care se odihnesc părinţii poetului, Maria şi Sebastian, veghează casa. Preotul, sprijinit într-un baston, cu grijile îngropate în obrazul alb de ani, mama, aşezată pe un scaun cu broboada de ţărancă învelindu-i ridurile bătrâneţii adâncite de "năcazuri".
Sobrietatea simplă a priveliştii interioare păstrează parfumul dinastiei preoţeşti a familiei Coşbuc, dar şi al traiului destul de înstărit la acea vreme. Ultima încăpere adăposteşte câteva lucruri ale poetului, o pelerină, o geantă de voiaj, o pălărie şi o cămaşă ţărănească, dar şi câteva dintre cele peste 30.000 de volume din bibliotec
