Intelectualii nu sunt însă antipatici doar conducătorilor noştri. Nici „poporul“ nu-i îndrăgeşte peste măsură. E teribil ce supărată e toată lumea pe intelectuali! Nu e clar ce este, de fapt, un intelectual, dar e clar că indivizii identificaţi, în genere, cu această categorie sunt răspunzători pentru toate relele lumii româneşti de azi. Chestia începe de sus, de la vârf. Ion Iliescu, tocmai el, care fusese acuzat pe vremea lui Ceauşescu de „intelectualism“, s-a simţit abandonat de „colegi“, deveniţi, peste noapte, opozanţi „neprincipiali“. Când golani, când rupţi de popor, când nepatrioţi, intelectualii au fost, în primii ani post-revoluţionari, calul de bătaie al FSN-ului şi al clasei muncitoare. „Moarte intelectualilor!“ s-a auzit pe străzile Capitalei. Iar minerii din mai ’90 se înarmaseră temeinic pentru a administra lecţii contondente intelectualităţii în devenire de prin facultăţi.

Emil Constantinescu, susţinut, într-o primă etapă, de intelectuali, a fost şi el dezamăgit până la urmă. De câte ori are ocazia, transferă asupra „trădării intelectualilor“ toate nenoroacele guvernării sale. „Intelighenţia“ nu l-a înţeles, nu l-a sprijinit, nu l-a iubit destul. El care avea scris pe frunte rolul de lider regional, el care se tutuia cu toată floarea politicii mondiale, a pierdut partida, pe bază de felonie intelectuală.

Traian Băsescu pare să fie o excepţie. A ştiut să-şi apropie, abil, o mână de „capete“ cu nume sonore, stigmatizaţi, ulterior, drept „intelectualii lui Băsescu“. Dar cine îl cunoaşte cât de cât ştie foarte bine cât preţ pune, de fapt, încercatul şef de navă pe virtuţile „academice“. Se teme chiar ca nu cumva intelectualii să-i poarte ghinion, cum i-au purtat predecesorului său. Se străduie să-i cultive (chiar când nu-şi aminteşte întotdeauna cum îi cheamă), se arată cordial, dar nu ei sunt partenerii pe care contează. În fo