Sunt două planuri în romanul lui Radu Ţuculescu, „Stalin, cu sapa-nainte!” (Cartea Românească), şi pe amândouă prozatorul le stăpâneşte cu virtuozitate.

E un prezent al scrierii (la computer), cu litere cursive, într-un fel de jurnal reţinând senzaţiile imediate ale protagonistului, laolaltă cu sonorităţile ce curg din boxele unui troglodit de la blocul vecin. Şi refrenul manelei începe să funcţioneze ca un laitmotiv al acestei scriituri în priză directă: „ofofooof, viaţa mea”, se jeluieşte manelistul; iar personajul nostru va adăuga imediat: „chiar aşa”.

În timp ce scrie, cu atenţie auditivă distributivă, bărbatul trage cu urechea şi la zgomotele din propria baie. Un clipocit senzual al apei îi arată că tânăra şi neaşteptata lui vizitatoare matinală, cu care tocmai a încheiat o repriză erotică, se reîmprospătează pentru o posibilă continuare.

Studenta care, pentru bani, încearcă să plaseze albume de artă are anii fiicei lui. Adelina este comoara lui tati, singura lumină din viaţa lui de rahat, după ce curva, mama ei şi soţia lui, a plecat pentru a-şi reamenaja destinul în Spania. Nu vine „nici un căcat de nevastă”, „nu există”, i-a explicat gazda, cu durităţi verbale, dar în fond amabilă, excitantei musafire uşor stresate de spectrul stăpânei casei. Nu mai există o stăpână peste acest apartament de bloc. Prezentul amărât se comprimă, lăsând să revină în cadru felurite episoade copilăreşti şi adolescentine.

Sunt pagini la fel de expresive ca şi cele gâfâite cu italice, dar într-un mod prozastic complet diferit. Limbajul abrupt şi brutal al lui Loga distonează cu accentul cald şi copilăros al retroproiecţiei. Romancierul intră în pielea protagonistului şi acesta reintră în profilul copilului care a fost. Finalul complet neaşteptat, frisonant, cade ca o ghilotină peste un roman excelent, produs al unui profesionist.