Ipocrizia este unul dintre viciile cel mai pregnant afişate pe chipul României zilelor noastre, cancerul terminal care macină societatea, la orice nivel: individual, instituţional, juridic, cultural, sportiv, politic, financiar etc. Ce n-a reuşit să facă diavolul din om timp de mii de ani, au reuşit comuniştii, în jumătate de secol, şi ce-a rămas neşlefuit de ei a fost urcat pe culmi de perfecţiune de urmaşii lor pretins democraţi. Adaptîndu-ne fără cusur traiului în minciună, am devenit incapabili să respirăm banalul aer al adevărului. Cetăţenii patriei au constatat (unii dintre ei pe propria piele) existenţa terorismului în cazul evenimentelor din decembrie 1989, dar n-au văzut nici pînă în prezent cum arată un terorist în zeghe; nu e un secret pentru nimeni că ţara este măcinată de corupţie, dar nu a fost deferit Justiţiei nici măcar un singur corupt major; ştiu şi copiii din El Salvador că România a fost infestată de colaboratori ai Securităţii, dar încă nu a fost văzut nici unul care să admită că a făcut rău semenilor săi (dacă s-ar ivi, ar merita o decoraţie pentru onestitate). Perpetuarea şi agravarea spiritului diabolic sînt rezultatul sinergiei de parvenire a unora, posibilă din cauza slăbiciunii naturale a altora. E uşor să acuzi în cazul unei mulţimi eminamente condamnabile, cînd mai dificil ar fi să aperi pe cineva fără să ai impresia că te murdăreşti. În oricare tabără te-ai afla, adevărul nu mai este rostit decît pentru a lovi într-un duşman care te încolţeşte de moarte. Există însă complicităţi care transcend orice duşmănie. Este vorba despre stăruinţa reţelei totale a Securităţii şi despre cărţile amneziei publice jucate de ea pe tema colaborării. Reluăm un fragment dintr-un recent interviu al generalului Ion Mihai Pacepa: „În 1978 (…), Nicolae Pleşiţă şi Teodor Coman au raportat că reţeaua informativă a Securităţii şi a Miliţiei a atins cifra