Vizita lui Charles Villa-Vicencio în România va trece drept un eveniment cultural, deci, în proasta logică media, minor, incapabil să seducă mai mult de două duzini de intelectuali angajaţi şi publicul lor deja fidelizat şi avizat.

Charles Villa-Vicencio este un nume care nu ne spune nimic şi o poveste care spune tot despre reconciliere ca necesitate şi miracol. Villa-Vicencio s-a născut alb în Africa de Sud, pe vremea când bisturiul statului tăia ţesutul social în mod injust, inuman. Pentru mai mult de patru decenii, apartheidul a continuat, de fapt, colonialismul brutal, bazat pe exploatare şi rasism, pe excluderea socială a majorităţii şi condamnarea ei la o subdezvoltare folositoare economic. Villa-Vicencio a contestat regimul care îl privilegia şi a mers la închisoare. Credea sincer (şi periculos) că oamenii nu (mai) trebuie să se nască victime.

„Mulţi dintre cei care au susţinut apartheidul nu au fost, în mod esenţial, nişte oameni răi. Pur şi simplu, nu s-au oprit măcar o clipă pentru a gândi. Erau prinşi în acea situaţie. Şi erau prinşi pentru că aveam la putere un guvern opresiv, care nu încuraja oamenii să gândească, să-şi pună întrebări”, spune, acum, Villa-Vicencio, care a avut un rol-cheie în Comisia pentru Adevăr şi Re con ciliere, organism vital în procesul de tran ziţie paşnică spre democraţie în Africa de Sud.

România a ratat momentul istoric 1989 exact în acel punct în care Africa de Sud s-a salvat. Atunci când n-a aşezat adevărul ca prima între valorile pe care se poate reclădi o naţiune. În ţara lui Nelson Mandela, justiţia punitivă a fost sacrificată („Nu le-am pregătit călăilor ceea ce meritau. Nu ne-am raportat la drepturile omului dintr-o perspectivă juridică”, recunoaşte Villa-Vicencio), sângele n-a mai curs şi, tocmai fiindcă n-a mai curs, reconcilierea a devenit posibilă („Nu este întotdeauna o alegere