A curs destulă cerneală de cînd Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu a fost lansată. Întîmpinată cu mare pompă, elogiată la Tîrgul Gaudeamus, Istoria lui Manolescu a contabilizat, după valul festivist, severe articole critice. În acest număr al revistei Observator cultural, Paul Cernat şi Şerban Axinte comentează un volum „sub aşteptări“. Am analizat deja, pe larg, Istoria critică... a lui Nicolae Manolescu, în trei numere succesive ale revistei Cuvântul, şi nu intenţionez să revin mai mult decît e cazul asupra observaţiilor de acolo. De altfel, reacţiile pe marginea voluminosului tom par să se apropie de final, impulsionîndu-le pe acelea (mai generale) despre rostul istoriilor literare în aşa-zisa epocă postcanonică. N-avem încotro, ne vom raporta de-aici înainte la ea ca la un model sau ca la un antimodel, canonizînd-o prin simplul fapt că ne „obsedează“ şi că vorbim/scriem despre. Că doar nu ne-om raporta la „tabla de valori“ a lui Al. Piru, Dumitru Micu, Ion Rotaru, H. Zalis, Ioan Holban, chiar Marian Popa sau Alex. Ştefănescu... Improvizaţie din mers, bricolată şi expediată Din păcate, în ciuda ambiţiilor re-conceptualizante din prefaţă, Istoria critică... nu este o construcţie solidă, ci o schiţă, o improvizaţie din mers, bricolată şi, pe unele porţiuni, expediată. În plus, cel puţin două dintre argumentele teoretice legitimatoare – cel privind recursul la estetica receptării şi cel referitor la Canonul occidental – sînt valorificate impropriu. „Critica criticii“, marele atu al cărţii, nu e aplicată consecvent (uneori, chiar la autori de prim-plan precum Hortensia Papadat-Bengescu, ea lipseşte cu desăvîrşire). Cît priveşte influenţa teoriilor lui Harold Bloom, e greu de spus ce legătură poate exista între „bătăliile canonice“ pentru estetic din cadrul tinerei noastre literaturi şi istoria „canonului occidental“, cu atît mai mult cu c