Fără GPS şi semnal la telefon, apăsăm pe frână undeva prin Bistriţa- Năsăud, într-o comunitate de oameni pentru care kilometrul are mai mulţi metri decât are de obicei, iar pensiunea pe care o căutăm este după fiecare curbă pe care o depăşim. Suntem într-un fel de hibrid de orăşel, un amestec de oraş cu sat care se cheamă Telciu.

Pare-mi-se că oamenii ăştia şi vecinii lor din Telcişor (oare cum le-o zice la lo­cui­torii din Telciu? Dar din Telcişor?) n-au mai văzut în viaţa lor picior de străin pe aceste meleaguri de se uită la noi ca la extra­tereştrii. Ca extratereştrii ne simţim şi noi (mai bine zis nişte extratereştri mici japonezi, cu aparatele de fotografiat de gât) când străbatem uliţele în lung şi-n lat şi toată lumea se uită suspicioasă la noi.

Mă uit în ochii lor şi nu citesc nimic. Poate că nici nu vreau cu adevărat. Îmi vine să mă bag în pământ şi să dispar ca o furnică prin vreo crăpătură de pământ când un meltean fluieră după noi să-i facem poze lui şi lu' fiu-său. Îmi vine să-mi dau pumni în cap când întreb de lapte şi mi se răspunde brânză, când vorbesc de roşu şi mi se răpunde de albastru, când mi se spune că magazinul e pe dreapta şi de fapt e pe stânga.

Îmi vin în cap nişte "başi", "dum-dum-dum", când văd în zare pe uliţă apropriindu-se de mine cu viteză ditamai stroboscopu'. Nici nu mă frec la ochi ca să văd mai bine. Văd numa' luminiţe care se apropie. Când mă dumiresc mai bine văd şi minunea. Lumi­ni­ţele se adună şi dezvăluie o duduie cam durdulie, asudată şi cu GSM-u' în mână, îmbrăcată aproape toată numai "oglinduţe", ciobuleţe, de parcă acum ar fi "jupuit" un stroboscop de la vreun club de house şi s-a înfăşat în el lucind în soarele torid, în ritm de manele de la casa de lângă râu.

Îmi imaginez chipul duduii respecti­ve la talciocul din Telciu sau Telcişor sau de o fi el când a văzut bluz