In vremuri departe de clipele lungi, care nu se mai termina, ale zoaielor din politica (ai spus bine, boierule!), partidul lui Traian Basescu era tare mic.
Tipa, insa, si observatorii atenti indrazneau sa afirme ca are plamani voluminosi, din piele care se intinde, iar bratul de fier al liderului va reusi sa-i puna pe aceeasi lungime de unda cu acele corzi necesare pentru ca rezultatul sa fie o voce puternica.
Vioara se cioplea in atelier, artistul isi mangaia arcusul cu sacaz, dar mai era nevoie de ceva ce PSD avea la greu: organizarea. Flacaii au fost destepti, au privit cu atentie peste gard, si-au scos carnetelele si au scris tot. Iar acum au ajuns la performanta de-a fi transformat partidul intr-o institutie.
Are de la presedinte la femeie de serviciu si catel, fiecare isi cunoaste fisa postului si actioneaza intre limitele acesteia. Nimeni nu e suparat, iar daca se intampla sa fie, lucrurile se rezolva in familie. Exclus in presa.
Cele doua partide au muschi la fel de consistenti, iar atat sondajele, cat si realitatile recente le-au adus umar la umar. Nu si pe candidati, chit ca Traian Basescu n-a intrat oficial in cursa. Dar eforturile social-democratilor sunt voluptoase, si nu-si imagineaza cum ar fi sa piarda prezidentialele.
Astfel ca daca avem doua institutii capabile sa se mobilizeze exemplar, cu aceeasi forta, totul depinde de prestatia individuala a candidatilor.
Pe Traian Basescu s-au facut tomuri de analize si singura constanta a comportamentului sau este ca nu exista nici una. Stapaneste terenul, il parjoleste dintr-o clipire si are aerul ca brodeaza panselute. Este spontan, o tranteste in gard, dar are puterea sa-si recunoasca greseala si manuieste sentimente fara nici un efort.
De cealalta parte, Mircea Geoana. PSD a facut o mare greseala desemnandu-l candidat. E un
