Aud des, probabil prea des în România, că Occidentul ar face bine să nu ne mai dea lecţii în materie de corupţie în administraţia publică, că "doar nu-s mai breji ca noi". Există clientele ale partidelor politice în marile democraţii occidentale?
Da, există. Există favoruri acordate de funcţionari, miniştri sau chiar prim-miniştri occidentali în schimbul unor sume de bani sau altor avantaje oferite de întreprinderi şi oameni de afaceri? Da, există. Dar există şi uriaşe diferenţe între ce e în Occident şi ce e la noi. În primul rând, cei care la noi recurg cel mai agresiv la afirmaţia "corupţia e la fel şi la ei!" sunt mai ales cei care au un interes direct în utilizarea banilor publici în beneficiul personal.
Admiţând că sunt situaţii similare în Occident şi la noi, de ce trebuie să fim la fel cu Occidentul în materie de corupţie, dar atât de diferiţi în materie de rezultate economice şi bună guvernare? Diferenţa grea şi stăruitoare între lumea occidentală şi lumea noastră stă în ceea ce uneşte acolo şi aici voinţa şi acţiunea guvernanţilor. Acolo e răspunderea faţă de funcţia publică.
Acolo se aude în mod normal: "E datoria mea" sau "e răspunderea mea". Aici predomină ideea exprimată popular: "Eşti în politică, eşti la caşcaval". E vorba despre aceia care în politică şi administraţie se servesc pe ei şi pe cei ce i-au pus în funcţie. I-am numit Extremiştii beneficiului personal, pentru că raţiunea lor practică nu este aceea de a întreprinde ceva pentru comunitate şi cetăţeni, ci tocmai contrariul.
Raţiunea lor nu e o raţiune. E pasiunea mistuitoare, nicicând ostoită, pentru banul public câştigat uşor pe seama averii publice. Ei s-au înmulţit prin înţelegere tacită, ca într-o mafie, pentru că astfel e mai sigur că faptele lor rămân nepedepsite. Ce mijloace sunt dispuşi Extremiştii să utilizeze? Toate, că de-aia sunt
