Stimată Gabriela Lupu, Îmi cer scuze – chiar mii de scuze. Am vrut să port o discuţie inteligentă, fără atacuri la persoane şi aluzii la birturile de unde, odată cu „bericile“, am senzaţia că unii îşi iau şi opiniile despre teatru. Nu e treaba mea să-l apăr pe Silviu Purcărete, o să se ducă în turneu, cu Metamorfoze, la Sydney şi prin alte locuri de cultură anglofonă şi-o să supravieţuiască tradiţional-româneştilor căţărări de carieră pe spinarea Domniei Sale. Îmi cer scuze, pur şi simplu am uitat că în mediul nostru poţi spune doar despre împăraţi că sînt goi (tocmai fiindcă sînt împăraţi), nu şi despre diaci. Îmi vin în minte gînduri tandre despre exaltarea ce va fi scurtcircuitat teatrul românesc, la vederea felului cum se împlineşte celebrul banc despre de ce în Iad dracii n-au nevoie să păzească butoiul în care fierb românii (răspuns: fiindcă au grijă să se tragă singuri de picioare dacă vreunul scoate capul). Mă bucur, totuşi, că articolul meu v-a făcut să vă aprofundaţi lecturile şi v-a îndemnat către vizionarea de spectacole pe DVD (şi eu am văzut Metamorfoze tot aşa, deci perspectiva mea asupra montării are aceeaşi valoare „de adevăr“ ca a dvs. în ce priveşte versiunea lui Mary Zimmerman – mă rog, başca diferenţele de personalitate). Poate ar fi trebuit s-o faceţi înainte de a scrie, pentru ca articolul să fie cu adevărat convingător şi imbatabil. Dar dacă tot aţi căpătat această abilitate, aş fi putut să vă furnizez nişte imagini din De Sad (a sad story), tot al lui Purcărete, foarte instructive în ce priveşte apele şi piscinele în teatru, aşa cum au fost ele inventate pe traseu, de la indieni încoace (dar nu mai am nici un chef să continui şirul a ceea ce am crezut a fi un dialog). Ce să fac, sînt domnişoară, nu cred în instituţia căsătoriei (şi n-o să mă leg de faptul că, în cultura societală românească, acest termen, pe care-l folosiţi, e depreci