Citind un nou poem de Ioan Es. Pop m-a frapat asemănarea artei sale poetice cu aceea a lui Tudor Arghezi. Într-un eseu scris despre acesta din urmă („Arta galeriilor sufleteşti. Note despre Arghezi“, în Observator cultural, 8 noiembrie 2007) am citat o confesiune în proză a autorului Psalmilor: „Nu am talent, am o tulburare. Cuvîntul îmi vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare. Sînt bolnav de ceva, bolnav de nedesluşit şi dorm neîntrerupt. Un singur lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să nu mă cheme. Că dacă sînt în stare să fac ceva, nu pot izbuti în ropot şi alarmă: îmi trebuie liniştea de la început, aceea în care plutea peste ape cuvîntul. Dumneata crezi că lucrez ca o maşină de tipar, că pui hîrtia, învîrtesc de roată şi iese scris. Nu, dragul meu! Nu m-am născut înzestrat cu facilităţile pe care mi le-aş dori. Capul mă apasă ca o piatră. Am ajuns la sîmburele ţărînii pe dedesubt, pe unde trebuie să sfredeleşti şi să deschizi o galerie, pas cu pas, palmă cu palmă. Mă lupt de moarte cu ogorul meu, din care ţîşneşte rar o vînă de argint: mă duc pînă la ea cu lopata. Cîtă forţare îmi cere mie, ca nimănuia, orice bob de nisip, e de neînchipuit. Lăsaţi-mă singur, le spun prietenilor mei, şi nu vă supăraţi“. „dacă n-aş fi silit să vorbesc,/ n-aş fi vorbit niciodată./ pînă la şase ani nu mi-au cerut-o/ şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire/ ca sub un clopot de fontă perfect ermetic. (…) chiar şi astăzi vorbesc doar cu spaimă,/ pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,/ iar vorbirea îmi face rău./ n-am nimic de spus în vorbirea umană,/ unde totul este întîmplare şi zarvă.“ Acestea sînt cuvintele lui Ioan Es. Pop din poezia al cărei titlu, ca de atîtea ori la el, este identic cu primul vers. Asemănarea se vede cu ochiul liber. Şi la unul, şi la celălalt poezia este un lucru, un fapt, o limbă străină de