Lansată la BookFest in iunie 2009, terminată de redactat (ne spun „editorii") in septembrie 2008, precedată, pe când era in durerile elaborării, de trâmbiţări ale efectelor ei devastatoare „ Antologia ruşinii după Virgil Ierunca" (Ed. Humanitas, 2009) este pilduitoare pentru felul cum poate dezamăgi o carte.
Prima şmecherie iritantă tronează chiar pe copertă, repetată pe pagina de titlu. Sus, in spaţiul rezervat, după canoane, autorilor, şi-au pus numele Nicolae Merişanu şi Dan Taloş, hotărâţi să ţâşnească din umbra lui Virgil Ierunca in lumina crudă a reflectoarelor şi să-şi facă un nume din exploatarea numelor, mai mari sau mai mici, care-l aşteaptă pe cititorul avid de senzaţional, dar şi cu pretenţii de subţirime intelectuală, intre coperţile primitoare, ca orice coperţi– „numele de ruşine". Apoi, mare, titlul menit să atragă şi să vândă, iar, ca subtitlu, numele adevăratului autor al antologiei, păcălitul care nu mai poate replica, pentru că nu mai este printre noi. Sărmanul Virgil Ierunca! Exploatat in scopuri comerciale şi de autorlâc ştiinţific-mediatic, devine, din autor de antologie, simplu colportor („după Virgil Ierunca"), iar colportorii antologiei apar pe copertă in locul rezervat autorului! Haram! Ruşine să le fie… (cui altcuiva decât) lăudătorilor comunismului (proşti dar cinstiţi?; deştepţi dar cinici?) şi scribilor slugarnici care intonau osanale cuplului demonic Nicolae-Elena!
„Antologia ruşinii" nu este, să o repetăm, opera cuplului Merişanu-Taloş, ci o rubrică ţinută de Virgil Ierunca in presa românească din exil, intre 1957-1961 şi 1971-1989. Imaginată şi pusă in operă nu ca să-l facă celebru sau bogat pe incăpăţânatul antologator al apologeticii bolşevice in variantă mioritică, ci pentru a constitui, prin juxtapunerea crâmpeielor consemnate, mozaicul unui antimodel ideologic, cultural şi, mai ales, moral – o monstr
