Nu e greu de constatat că Doina Cornea a urmat o asemenea cale a eliberării în afara căreia adevărul rămîne intruvabil. Tramei spirituale a existenţei d-sale i se suprapune, cu o emoţionantă fidelitate, traiectul unei biografii ce, treptat, s-a înălţat către adevăr, în climatul unor vicisitudini politice care inhibau, deformau atîtea conştiinţe ale intelighenţiei preocupate în cele mai multe cazuri de soluţiile purei supravieţuiri individuale. Cadru didactic al Universităţii din Cluj, Doina Cornea s-a văzut silită a participa la "cursurile" de marxism-leninism, sinistru mijloc de contrafacere a conştiinţelor, o participare căreia i-a dat iniţial o formă sfidător tacită: "am tăcut, vreo 20 de ani, tremuram şi tăceam; şi ei scriau în registru că Ťtovarăşa nu ia niciodată cuvîntul şi are calificativ foarte prostť... Nu înţelegeam nimic din limbajul de lemn, zău, adică pentru mine era limba chineză. Şi aşa mă inhibam şi nu eram în stare să leg două propoziţii". Faza următoare a fost a unei rostiri mecanice, simplă lectură a textului dogmei de partid: "am început să-mi dau seama că poţi să vorbeşti fără să spui nimic şi atunci luam şi eu cuvîntul şi citeam din broşură". Cînd însă a primit un subiect legat de intelectuali, Doina Cornea şi-a spus: "pînă acum a fost glumă, bine; dar nu se mai poate continua aşa...".Şi, în consecinţă (era în anii '80, cînd situaţia ţării se deteriora vădit), a optat pentru adevăr: "Trebuia să spunem ce bine ne merge, cît sunt de încurajate cercetarea şi scrisul şi publicaţiile... totul era minunat. Atunci mi-am luat inima-n dinţi şi am spus tocmai contrarul: că intelectualii sunt terorizaţi, obligaţi să scrie ce nu gîndesc...". Pe deasupra şi-a îngăduit a elogia cîteva nume rău văzute de oficialităţi: "sunt autori români care ne fac cinste tuturor - mă refeream la Cioran, Ionescu, Mircea Eliade - şi noi nu-i publicăm". Rezultatul inconfo