- Cultural - nr. 328 / 3 Iulie, 2009 Nichita Stanescu ne-a parasit mult prea devreme, la numai 50 de ani. Michael Jackson, la fel. Dar ne-au lasat, pe langa poezia si muzica lor, multi, foarte multi prieteni. Ambii au fost si vor ramane interpreti si mesageri celesti. Nichita, in poemele lui, spunea niste adevaruri vesnice si cosmice. Michael, prin contributia lui la muzica si dans, este evocat cu admiratie si extaz. Ambii sunt mai vii ca oricand. Daca versul lui Bacovia, "Aud materia plangand", i-a provocat lui Nichita o stare a poeziei, deschisa si profunda, cugetul si imaginea, pentru el a devenit icoana versului. Pentru Michael, conditia de a fi megastar e fascinanta. Celebritatea lui a creat legenda. Pentru ei totul a fost dumnezeiesc. Vietile lor au fost de fapt raspunsuri din viitor. Metafizica unuia a fost puterea magica a versului, metafizica celuilalt a fost puterea magica a cantecului. Pentru ei nu au existat obsesii, teme poetice sau compozitii muzicale, ci viata, destinul, frumusetea creatiei. Disparitia lor la o varsta prematura, 50 de ani, este extrem de asemanatoare. Pe cand Nichita se stingea din cauza "drogurilor" bahice, in urma unor crize hepatice, Michael a fost rapus de supradozele de calmante si antidepresive, producandu-i infarctul. Se pare ca ambii erau foarte curajosi. Nu au avut frica de moarte si nici teama de libertate. Din orice unghi i-am privi, lupta pentru geniul lor a fost castigata. Lumea lor libera a fost un cer pe pamant. Ambii merita un dialog deschis si Poarta Sarutului, care incepe cu "Sensul iubirii". Talentul si geniul au devenit propriile lor umbre. Nichita inca mai scrie, Michael inca mai canta, ambii traiesc in viitor. Mircea Miculi - Cultural - nr. 328 / 3 Iulie, 2009 Nichita Stanescu ne-a parasit mult prea devreme, la numai 50 de ani. Michael Jackson, la fel. Dar ne-au lasat, pe langa poezia si muzica lor, m