S-a speriat Sandra casieriţa cînd la cinci dimineaţa - nici nu se luminase de ziuă! - dl Ion i-a ieşit înainte în hainele lui negre, pe treptele peronului care dădea în gară. A trecut în fugă pe lîngă el şi nu s-a oprit decît în biroul impiegatului. Se temea de bărbaţii îmbrăcaţi în negru. Îi aminteau de preoţii care veniseră să o peţească, dar şi mai mult îi aduceau aminte de coşmarurile că mama ei se întorsese acasă. Şeful gării o aştepta, să deschidă împreună casieria, fiecare cu cheia lui. Cînd a văzut-o, i-a spus că n-ar fi trebuit să alerge. Mai era o jumătate de oră pînă să intre în casierie. Sandra îl vede din nou pe chelner, pe geam, şi-l întreabă pe dl Tudorică cine era. După ce-o lămureşte şeful că dl Ion, aşa şi aşa, iese casieriţa din birou şi-i spune chelnerului că-l luase drept ce nu era. Ionică, altfel priceput în asemenea dialoguri, bate înapoi. Domnişoara trebuia să-l scuze... nu mai ştie ce să zică şi se retrage. Chelnerului îi plăceau atît de mult femeile, încît nu risca pentru nimic în lume să se îndrăgostească de vreuna anume. Dacă i se părea că ar fi putut pica victima unui asemenea risc, renunţa imediat la agresivitatea lui amoroasă. Dar în dimineaţa aceea, chiar dacă se retrăsese, simţea că nu mai putea da înapoi. Şi, pe onoarea lui, nu voia decît s-o vadă şi el pe fata lui Ioanidis despre care se spunea că n-o mai recunoşteai, aşa de bine arăta în taiorul de ceferistă. În lumina gălbuie a becurilor de pe peron, Ionică nu-i văzuse casieriţei decît ochii de un albastru fumuriu şi părul nici blond nici castaniu şi simţise că i se taie răsuflarea. De această dată însă nu se retrăsese strategic. Dacă n-ar fi făcut-o ar fi început să scîncească pe lîngă ea ca un cîine fără stăpîn, dar cînd a ajuns în restaurant şi-a dat seama că trebuia să se întoarcă. După ce ea a deschis casieria, s-a dus la ghişeu. I-a cerut un bilet pînă la Constanţa, la