În 1910, scriitorul socialist Constantin Dobrogeanu Gherea suţinea că procesul de modernizare a societăţii româneşti din secolul al XIX-lea a avut ca efect înrăutăţirea condiţiilor de viaţă în lumea satelor. În opinia lui Gherea, situaţia ţăranilor de-atunci putea fi comparată cu cea a iobagilor din Evul Mediu, de unde şi numele folosit de el pentru a o descrie: „neoiobăgia".
Teza lui a devenit foarte populară în rândurile membrilor partidului comunist în perioada interbelică şi a fost folosită pentru a susţine colectivizarea agriculturii. Ca o ironie amară, în anii '80 - la 40 de ani după instaurarea comunismului şi 20 de ani de la încheierea colectivizării -, „neoiobăgia" era o realitate în satele româneşti.
DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A ECONOMIEI
În 1962, cu ocazia congresului festiv care a marcat terminarea colectivizării în satele româneşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej declara că „mica gospodărie agricolă privată naşte contradicţii între ritmul înalt de creştere a industriei şi starea de înapoiere a agriculturii şi împiedică dezvoltarea planificată, armonioasă, a întregii economii". Colectivizarea era văzută ca o modalitate de a elimina aceste contradicţii, prin comasarea terenului în ferme de stat sau CAP-uri, modernizarea agriculturii şi folosirea excesului de forţă de muncă astfel rezultat în industrie.
Despre primele zile ale CAP-ului, Nicolae Drenea, născut în 1948 în comuna Bordei Verde, din judeţul Brăila, îşi aminteşte că pământul încă se lucra cu ajutorul animalelor de povară, dar mai târziu au apărut şi primele tractoare: „Se lucra pe formaţii mari, ca brigada. Deci, mai tot se semăna cu vitele, se ara cu vitele, se grăpa cu vitele... Mai târziu, prin '69-'70, au început să apară tractoarele, iar gloriile (combinele de treierat - n.r.) au apărut încoace... pe atunci erau ceva rar".
În anii '70 politica d
