Cauza de respiraţie e dreptul pe care şi l-a cerut, într-un fel sau altul, fiecare nou val poetic. Oricît s-ar asemăna, orice ar avea de împărţit, nici un poet nu vrea, cel puţin la început, să respire aerul strămoşilor. Cu atît mai mult cînd face avangardă. Aşa că un titlu ca Plămânul sălbatec, dat de Paul Păun volumului său de versuri din 1939 publicat, cu două guaşe de Perahim, la Tipografia Bucovina, I.E. Torouţiu, nu are de ce să mire. E o îmbinare foarte fixă de obsesii, în jurul acestei nevoi uriaşe de a trage aer.

"În noaptea aceea, pentru prima oară/ lumea s'a oprit într-o respiraţie adâncă/ şi în inima ei, ca o largă prăpastie/ s'a deschis aşteptarea.", scrie la pagina 7 a unei cărţi de poezii fără titluri hotărîte, rîvnind la senzaţie, fără construcţie. Senzaţia e de înec: "oraş înecat/ purtător de oglinzi şi blesteme" (p. 8). Una care, poeticeşte, poate să convină - visul, fantezia sînt, şi ele, forme de înec - dar care e inacceptabilă pentru viaţă. Iar poezia avangardei este viaţă, şi zbatere pentru ea, este identitate orgolioasă şi secretă. Iată firea de poet mărturisită nopţii, o noapte care nu seamănă cu nimic, nici cu maiestoasele amurguri romantice, nici cu potopul de temeri şi angoase abătut peste modernitate: "Dar cu o voce arsă de emoţii i-am spus/ sunt poet/ ca şi cum mi-aş fi spus numai mie/ şi pe obraz, sub flacăra lunii,/ genele grele umbreau/ o descrescândă orgă, tremurătoare." (p. 9). Un personaj care, aflăm cîteva pagini mai încolo - poemul are stofă de poveste, chiar sărind rîndurile - e Robinson Crusoe. Izolatul, izvoditorul de lume în pustiu. Cel liber să respire.

Femeia lui e făcută şi iubită cu aceeaşi libertate, care dă viaţă şi totdeodată omoară: " - ce frumos, spuneam,/ aş face boabe de cafea din părul tău/ şi le-aş râşni şi le-aş bea calde!/ ce frumos, degetele tale lungi/ le-aş sfâşia până la ume