In pofida aparenţelor de generaţie boemă, regăsim printre „nouăzecişti" câţiva autori importanţi care scriu şi publică ritmic, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie creatoare, dar intr-o ramă de indiscutabil profesionalism literar. Marile cărţi sunt rare: momente faste, izolate in care activitatea stăruitoare, „orizontală", a unui scriitor câştigă dintr-o dată numeroase trepte, ducând spre transfigurare, altitudine, unicitate artistică. Iar majoritatea poeţilor dau ce au mai bun intr-o tinereţe rapidă, incandescentă, după care işi supravieţuiesc fie prin volume inerţiale, tot mai inconsistente şi mai previzibile, fie prin experimente forţate şi riscante, cu rezultate şi mai indoielnice.
Apreciez la Mihail Gălăţanu, in primul rând, tenacitatea cu care işi scrie şi rescrie poezia, la două decenii şi mai bine de la debutul exploziv. Ultimii ani il arată preocupat nu numai de propria lume (şi scenografie) lirică, dar şi de problema descoperirii unui unghi cât mai bun de perspectivă şi asalt vizionar. Nombrilismul Autorului conştient, ca nimeni altcineva, de condiţia sa de excepţionalitate, poza aceasta „nouăzecistă" şi gestica insoţitoare fac loc, pe spaţii tot mai largi, unei modestii reale, unei smerenii aproape creştineşti. De la Burta instelată (2005) la Inima de diamant (2006) şi de la aceasta la recentele Poeme amniotice*, se observă efortul poetului de a găsi o combinaţie cât mai bună intre organicitatea viziunii şi productivitatea utilizării ei, indrăzneală imaginativă şi retractilitate reflexivă, blasfemie şi psalm.
Volumul nou se deschide printr-o dedicaţie („Mamei mele, Ioana, care de patruzeci de zile nu mai locuieşte doar in lumea aceasta") care va da, inevitabil, greutate şi gravitate existenţială versurilor ce urmează. Jocurile de cuvinte, bufoneriile scandaloase, expresiile licenţioase, intorsăturile post-avangardiste de condei icono
