Lung telefon gratuit, fără obiect lucrativ, ca să sporovăim, Şerban. Îmi spune cum un cunoscut om politic, luat pe nepregătite de întrebarea dacă tatăl lui a fost ofiţer de securitate, a răspuns, la televiziune: "Parcă, da..." Vrea să-mi trimită Micul print. Am citit fragmentele din Observator cultural. "-2,45 m., îi spun. -A, cubanezul ăla, zice Şerban. -Numai că ăla se dopa. -Mă dopam şi eu, într-o vreme." Şi evocăm poşircile pe care le-am băut în trecerea noastră pe pământ. "Tu ai vorbit de două ori cât el", spune, la urmă, T.
Aflu că în timp ce-l traducea pe Mallarmé (1842-1898), Şerban, născut în 1942, era muncit de ideea că va muri în 1998. A murit Mia atunci. Zece ani!
În fine, am dus până la capăt o partidă. Încheiată cu "şah etern". Ca atare, hotărăsc s-o reiau, poate a doua oară o înţeleg.
Sunt zile mai bune şi zile mai rele. Spun asta pentru că în timpul liber mi se întâmplă să filozofez.
Până astăzi n-am ştiut că berea are formă. Aflu, dintr-o publicitate: berea Ciuc are "o formă perfectă, desăvârşită". Tot astăzi, zi bogată, citesc pe placa de marmură de pe clădirea din faţa Facultăţii de Drept că acolo sau ţinut şedinţele cenaclului Sburătorul. Cât timp trăieşti, înveţi.
Tipul melancolic "se caracterizează prin slăbiciunea vădită a creerului său. La acesta funcţionează slab şi emotivitatea şi frânarea, iar indivizii de această categorie reprezintă un tip de animale din cele mai puţin valoroase în privinţa luptei pentru existenţă." Nu-i de mirare că-mi plăcea atâta Buletinul săptămânii. Uite cât de bine mă fotografia! Deşi, la drept vorbind, melancolicii au o însuşire inaccesibilă celorlalte animale: nu-şi doresc mai nimic. Ştiu să pară că nici nu trăiesc.
Târgoveţii, scrie Mumuleanu, "Alerg după spiculaţii, / Ca câinii după vânat". Mumuleanu e poetul despre care-mi spunea
