E bine cand capul comanda si picioarele asculta. Picioarele lui Saproskinov ascultau supuse de mintea lui: daca dumneaei a comandat "Du-ma la crasma", ele s-au supus fara cracnire. Uneori insa nici nu mai era nevoie de porunca asta: o luau singure intr-acolo, stiind ca stapanului tot o sa-i vina gandul cel bun in cele din urma. Chiar si Ivan Mihailovici se mira cateodata de supusenia dragutelor de picioare, care-l duceau fara ca el sa se mai oboseasca sa le spuna ceva. Fumul de mahoarca, vocile rastite si zgomotul surd de vesela mereu trantita il inviorau. Cand intra in crasma, Ivan Mihailovici se trezea. Parea ca masuta il asteapta si ea cu drag, scaunul trosnea de placere cand se lasa pe el, iar Nina nu mai intreba nimic. De cum il zarea, se grabea sa-i tranteasca pe masa obisnuita lui halba - ciobita, zimtuita, nespalata de cand s-a dat jos de pe banda din fabrica de sticlarie, dar plina! Ivan Mihailovici plateste cinstit pan’ la ultima copeica. Probabil, d-aia il respecta atat de mult Ninocika: el nu-i d-ala care sa bea pe datorie sau sa se milogeasca de ea ca azi sa fie si ea mai intelegatoare, dar azi lui ii lipseste juma de rubla, sa puna de la ea si sa-l treaca acolo pe caietel si i-o da inapoi la salar! Iar ea, Nina, Ninocika, e o zeita, o capodopera, este bunatatea in persoana. Daca vreodata toti cetatenii (ca sa nu le spunem cum le-a zis un militian care bagase capul pe usa, probabil ca era intr-o razie, ca in spatele lui se mai iteau capetele a doi civili: "Iar aici, Inaltimile voastre, nu-i nimic de vazut, ia, niste tuicari, adica betivi nenorociti"), ei bine daca toti acesti onesti cetateni s-ar gandi sa puna cate-o copeica deoparte, i-ar putea ridica Ninocikai un monument cat al lui Lenin de mare. In cinstea bunatatii si milostiveniei sale. Nu, nu, nu in cinstea, ci chiar monumentul bunatatii si milostiveniei care s-ar fi numit chiar a