Când eram în liceu am avut o profesoară de istorie pe care o chema Toltea. Doamna Toltea, de fapt. Niciodată nu i-am ştiut celălalt nume. Nu avea nevoie de un al doilea nume. Era o persoană extrem de sobră şi posomorâtă, cu părul complet alb, tuns scurt şi cu bluza încheiată până-n gât. Recunosc că la vremea aceea aveam un uşor dispreţ faţă de seriozitatea ei şi eram indignată, aşa cum eram în general, de toate persoanele incapabile de discuţii particulare. Cunoşteam o sumă de oameni care erau în stare să povestească zile în şir despre cărţile din bibliotecă, dar care se simţeau imediat insultaţi dacă-i întrebam care e prăjitura lor preferată. Pe la începutul liceului, mă duceam duminica la Universitate să mă întâlnesc cu Simina Noica şi ţin minte că o perioadă destul de lungă m-am chinuit, fără succes, s-o fac să iasă măcar accidental din sintaxa lui De Bello Gallico. Cred că ea a fost cea mai inaccesibilă şi convenţională fiinţă pe care am cunoscut-o, iar când a dispărut, căci într-o zi a dispărut fără să lase vreo adresă, mi-am închipuit că şi asta făcea parte din programul ei de evaziune dialogică. În fine, coboram Copoul spre Universitate să ascult conferinţe, care pe vremea aia erau destul de multe, ieşite din minţile strălucite ale unor cărturari care păreau închişi pe dinăuntru cu cinci sute de lacăte, iar, printre ei, mi-i aduc aminte pe Nicolae Baran, Maria Marinescu Himu, Cicerone Poghirc, care era şi preferatul meu, şi pe venerabilul Petru Caraman, singurul disponibil şi interesat să stea de vorbă şi tocmai de aceea luat peste picior de toată lumea. Prin urmare aveam deja experienţe bune în ceea ce privea tăcerea betonată din jurul meu şi de aceea, cu D-na Toltea nici n-am făcut mari eforturi s-o scot din discursul ei care era întotdeauna didactic şi colat pe câteva obsesii, între care Bosnia şi Herţegovina, Fraţii Asan şi legionarii care au lăsat st