Un om şi o chitară. O muzică în care nu regăsim cuvinte goale sau acorduri fără sens. Vasile Şeicaru. Luni, 6 iulie, Ediţia de Colecţie vă dă întâlnire cu Şeicaru.

Dintr-o timiditate ieşită din comun, Vasile Şeicaru cânta în copilărie doar pentru sine. Îndrăgostit de Beatles, de Elvis Presley, Vasile Şeicaru cânta acasă, când părinţii nu se aflau prin preajmă. Trecerea anilor a contribuit la dezlegarea acestui mister care nici astăzi nu poate fi explicat de către artist. Pe când era elev la şcoala generală, părinţii s-au gândit să-i cumpere un acordeon, însă fiul lor nici nu voia să audă. Căpătase o pasiune pentru chitară. "Eram în clasa a VI-a... a VII-a. Era zvon de Beatles, zvon de The Who, de Rolling Stones. În momentul în care am renunţat la acordeon, mama mi-a cumpărat cea mai ieftină chitară", spune Vasile Şeicaru apoi, zâmbind, ne creionează imaginea personajului care l-a fascinat în timp ce cânta la chitară într-un stil propriu, senzaţional: "Exista un personaj în Galaţi, fără dinţi, bâlbâit, care pentru mine însemna extraordinar. Pe el l-am auzit cântând la chitară. Interpreta melodii din repertoriul trupei The Shadows care îl acompaniau pe Cliff Richard. Tocmai rulase filmul «Tinerii», iar el imita chitara electrică, se oprea şi începea să tragă focuri de armă din gură, avea doar un dinte şi zâmbea tot timpul".

PRIMA TRUPĂ

Prima "scenă" pe care a cântat după ce a înfrânt timiditatea a fost pe grămada de lemne din curtea casei unde se mutase cu părinţii săi de pe Strada Domnească, stradă străjuită de tei parfumaţi. "Eu cântam la chitară, un prieten avea cutii din plastic în care punea orez, altul avea tobe de pionier. La 16 ani am avut prima trupă: Atletic. Eram deja la Liceul Sportiv nr. 4 şi începusem să fac sport: atletism", mai spune artistul. Deşi cântă folk, Vasile Şeicaru s-a simţit atras dintotdeauna de muzica rock.