Fiecare zi care trece fara ca Monica Iacob-Ridzi sa plece din fruntea Ministerului Tineretului aduce realitatea intr-o ipostaza tot mai defavorabila lui Traian Basescu.
Una e sa demisionezi in momentul primelor dezvaluiri, spunand ca e o chestiune de onoare, ca nu suporti sa fii improscat, alta sa o faci atunci cand toata lumea sta cu tunurile pe tine (cu materialul clientului), si tot ce-ti mai ramane de facut e sa te scurgi din peisaj, de rusine.
A doua ipostaza e tot mai aproape. Chiar daca am descoperit ca ministrul are obrazul cam gros, si putem elimina fara traume adverbul "cam", inclin ca sa cred ca undeva mai exista un pic de morala. La unii colegi ai doamnei Ridzi, care n-o vor lasa sa afecteze imaginea si-asa greu de intretinut.
Imi spun mereu ca ministrul poate ca e de buna credinta, ca tot ce i se poate imputa e atutudinea neglijenta cu semnatura pentru bani publici. Si ca incearca sa se dezvinovateasca invocand ce-i spun consilierii, care-si tem, si ei, pielea.
Daca realitatea ar fi alta, si s-ar demonstra ca Monica Iacob Ridzi nu e indolenta, ci hoata, efectul ar fi catastrofal pentru presedinte.
Ce-i drept, in ultima perioada Traian Basescu joaca pe cartea delimitarii. Este singura care-i poate atenua din descresterea in sondaje, fenomen firesc la finalul unui mandat suprapus unei crize care se arata tot mai coltoasa.
Numai ca in guvern exista doua feluri de ministri PD-L. Unii sunt perceputi ca oameni ai sefului statului, ceilalti ca foarte apropiati. Monica Iacob-Ridzi face parte din a doua categorie, cel putin asa trece. Astfel ca pe langa jocul delimitarii, mai trebuie sa incerce unul, victorios: plecarea ministrului.
Demisia/demiterea intarzie insa nepermis de mult, privind prin prisma efectului perceput de noi, muritorii de rand. Exista doua explicatii. Ori partidul det
