A cultiva cuvântul înseamnă a-l respecta. A-l respecta înseamnă a-i cunoaşte originea, devenirea, potenţialul semantic şi modul de a-l folosi nu doar corect, ci şi expresiv, într-un context capabil să-i sporească pregnanţa. O carte care să concretizeze toate aceste preocupări nu poate fi decât salutară într-un moment când limba română suportă invazia vulgarităţii argotice ori de primitivă gândire, odată cu - pe de altă parte - sclifoseala snoabă a fanilor romglezei sau cu pauperizarea lexicală consecutivă inculturii de masă. Pentru o importantă revistă de cultură e astfel o datorie de onoare să semnaleze importanţa unei asemenea apariţii. Aşadar, e vorba de data aceasta de studiul eminentului lingvist, clasicist şi profesor la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, dl Eugen Munteanu, Lexicologie biblică românească. Lucrarea impune nu doar prin dimensiuni (peste 500 de pagini text, fără "aparat"!), ci, în primul rând, prin amploarea ariei de investigaţie, ca şi prin fericita alternanţă stilistică între limbajul specializat şi comentariul deschis, aproape colocvial, care o face accesibilă şi chiar delectabilă şi nespecialiştilor.

Scopul mărturisit de autor este acela de a evalua "rezultatele interferenţelor lingvistice între limba română şi limbile clasice." Aspiraţie cu mult depăşită, de fapt, în cursul investigaţiei, prin varii deschideri din filonul primar. Oricare ar fi acestea însă, baza pe care se configurează cercetarea rămâne Biblia şi alte câteva prime traduceri ale unor cărţi de cult. Autorul consideră pe drept cuvânt traducerea Bibliei în limbile vernaculare ca fiind "punctul de plecare, uneori şi piatra de încercare" în procesul de configurare a noilor limbi de cultură care se vor substitui vechilor limbi de cult, greaca, latina, slavona. În cazul limbii române, Biblia e percepută ca textul fundamental a cărui traducere a generat co