TRCEAM în ruga paşilor, scai de gânduri

sub arborii hibernând de-a lungul străzii

când ea m-a prins deodată de mână:

în apropiere, două-trei vrăbii în forfota

de picuri şi aripi sub soare răfrănt

de cărămizile netencuite

m-am oprit şi le-am privit îndelung

în nesinchisirea lor deplină

risipind stropi de apă

prin băltoaca asfaltului

mult mai învins decât

atunci când am

căzut în

viaţă

ŞI TOTUL PARE A FI ca într-o autobiografie

unde cel ce-şi desfiră viaţa până ce boala

şi neputinţa îl înscriu în pata de cerneală

şi cel ce-o citeşte

- neîmbătrânind decât cu o zi -

sunt unul şi acelaşi.

cum între disperare şi exaltare

mereu, doar odihna-n sine, timpul

ieşirii din umbră, tu

fiind motivul dinspre care

trezindu-mă în zori

sunt în stare a începe ziua, lent

răbdător şi lent ne mai soarbe pământul.

şi e târziu. iar eu voiam

doar să-ţi spun

c-a venit

iarna

PĂŞEAM îN GRATITUDINEA MERSULUI

peste ultimele zdrenţe de zăpadă

printre coline. viile pustii.

ezitând, am zărit

între frunzele de mai an o tăblie

cu litere ruginite:

totul în viaţă e o problemă de timp

aşa e. mereu ne ajunge din urmă trecutul

în impactul lui cu ziua de mâine, altminteri

oare de ce ţi-am simţi lipsa atât de mult?

-

cum printre gratii, unul vede piscul înzăpezit

cerul de un albastru lihnit

Vedem mereu, ce suntem

aidoma acelor vremuri de coşmar şi durere

în care erau ei închişi. nu noi

şi m-am ridicat, pornind mai departe

în lumina atenuată

de-apusul geruit

E LESNE SĂ TE ODIHNEŞTI în sine

în tăcerea înfrunzirilor

în preludiul apelor @N_P